„Ce faci aici, Aligică? Trag prostia de coadă, prietene, trag Prostia de coadă” (interviu Dragoș Paul Aligică, de Cristian Pătrășconiu)

Cristian Pătrășconiu a publicat azi, pe lapunkt.ro, un interviu cu Dragoș Paul Aligică. Un fragment:

Simţi că România (şi, desigur, mai ales, oamenii de aici, elitele sale) au o apetenţă specială? Altfel spus: că au un fel de înclinaţie naturală mai degrabă să copieze răul care vine de acolo decît modelele bune, pozitive, solid-întemeiatoare?

aligica devis grebu

Dragoș Paul Aligică (ilustrație: Devis Grebu)

Nu. Nu cred asta. România şi românii aşa cum îi vedem azi sunt rezultatul unui lung proces social care a inclus 400 de ani de colonialism otoman -despoţie orientală- şi 300 de ani de invazii, şicane şi presiuni moscovite –despoţie orientală. La care se adaugă un experiment recent de distrugere şi inginerie socială modernă ce a inclus lichidarea fizică a elitelor şi leaderilor naturali plus 50 de ani de dictatură totalitară bazată pe contra-selecţie vizînd crearea „omului nou”. Ce trebuie să vedem de fapt întîi e partea plină a paharului: atît de multe familii, comunităţi, indivizi au rămas totuşi în picioare. O oarecare coloană vertebrală de caracter şi cu standarde rezistă în această populaţie. Pe mine asta mă miră: de unde apar şi tot apar după fiecare generaţie oamenii ăştia care au o înclinaţie să copieze şi să se identifice cu civilizaţia şi lumea civilizată?! Care au o anumită vocaţie a standardelor şi decenţei. De unde apetenţa asta pentru un model uman şi civilizaţional într-o minoritate de români în ciuda contextului şi factorilor istorici constrîngători?! Ceilalţi -“toţi ăştia”- sunt uşor explicabili – sunt o funcţie socială naturală a condiţiilor adverse şi contra-selecţiei. Dar ei, minoritatea perenă ce dă continuitate, linie de rezistenţă şi coloană vertebrală proiectului social-politic modern numit “România”, rezilienţa şi persistenţa acestei pături sociale care reuşeşte să se reproducă şi reinventeze la fiecare generaţie este o cu totul altă poveste…

Particularizez, pentru că e aproape inevitabil: sîntem vulnerabili în mod aparte la diversele forme de gîndire “corectă politic” (gîndire care dă forme anume de practică – social, academic, politică, economic! ), aşa cum, pe scară tot mai largă, par să fie mai toate ţările din Vest?

În ultimii 20 de ani am avut şansa să urmăresc pe viu, pas cu pas, ca într-un imens laborator istoric, un fenomen fascinant: difuziunea socială şi răspîndirea corectitudinii politice în ţara, limba şi cultura mea natale. La marginea spaţiului occidental, în proces de integrare în el, un întreg univers social şi cultural a fost penetrat încet-încet de acestă epidemie orwelliană. Am avut privilegiul să cunosc fenomenul atît la origine, în epicentrul său (lumea intelectual-academică americană) cît şi în spaţiul receptorului difuziunii – discursul public din ţara mea. Am urmărit totul, am învăţat să discern reţelele şi mecanismele de difuzie. Cunosc cu precizie aproape predictivă reacţiile, modul de operare şi patternurile de gîndire şi comportamentale ale celor atinşi de această patologie.

De ce spun asta? Pentru a sublinia că reacţiile şi poziţiile mele privind problema au o natură mai degrabă clinică, nu ideologică; mai degrabă observaţional-profesională decât personal-morală. De ce ţin să precizez asta? Pentru că vreau să fac o afirmaţie constatativă: încă nu am întîlnit o minte românească de primă mînă care să-i fi căzut victimă sau care să se complacă dogmatismului şi servilismului şablonard corect politic. Nu am văzut, nu cunosc.

Da, modelul civilizaţional occidental nu e asaltat doar de haosul şi despoţiile orientale. Da, există ceva putred în însăşi evoluţia recentă a sistemului occidental. Da, corectitudinea politică se răspîndeşte şi în România. Dar este interesant că în cazul nostru ia forma fie a oportunismului pur şi simplu (“accesare fonduri”, “carieră europeană”, etc) sau a unei revolte a mediocrităţii împotriva a ceva ce mediocritatea identifică drept “elita intelectuală”.

Deci exista totusi o apetenta pentru a copia ceva rau din occident, iar cazul corectitudinii politice e o ilustratie foarte buna.

Nu neg asta. Dar dacă ne referim strict la fenomenul corectitudinii politice, repet: la noi în mod cert momentan e un fenomen al mediocrităţii şi aspiraţiilor identitare şi de parvenire socială. Să ne gîndim ce vor figurile astea comentatoare (care tot atacă “elitele intelectuale” de ani de zile în numele unor idei şi perspective noi – aşa cred ele) şi care tot insistă să tot interpreteze variaţii pe acelaşi set de teme corecte politic?! Ce pot şi ce vor ele să spună interesant, util, sau cel puţin nonşablonard atât timp cît nici măcar nu au conştiinţa sau imaginaţia că se învîrt în acelaşi borcan al şabloanelor corectitudinii politice şi ale Discursului Oficial Agreat? Adevărat: să vezi dincolo de borcanul în care te învîrţi e un efort de imaginaţie extraordinar cînd nu eşti dotat nici cu bun- simţul comun al realităţii imediate şi cînd pînza de fumuri, concepte, aspiraţii şi emoţii identitare induse mediatic şi care alcătuiesc armătura ta intelectuală depăşte mult capacitatea de control sau penertare a intelectului tău…

Vezi, mă obligi să fiu mai precis în acestă discuţie pentru că nu putem vorbi despre fenomen în general fără a evoca minimal faţeta sa socio-psihologică. Vorbim acum de o clasă mică şi difuză asociată la noi cu răspîndirea discursului şi acţiunii corecte politic. Încerarcă să îi analizezi urmărind un experiment natural în plină desfăşurare: evoluţiile recente obligă -aşa cum ai observat- pe purtătorii de corectitudine politică să se confrunte într-un mod fără precedent cu realitatea empirică ce mai nou se contrapune brutal universului ideologic-doctrinar în care sunt obişnuiţi să opereze în comoditatea indusă mediatic şi cultural prin reţele de propagandă. E ca o legea a gravitaţiei sociale, dacă vrei. Nu te poţi abate indefinit şi nepedepsit prea multă vreme de la legile demografice, economice sau sociale ce definesc ordinea şi dinamica socială. Să urmărim în perioada ce vine modul în care reacţionează cei atinşi de corectitudine politică cînd realitatea arată incoerenţa şi absurdul poziţiilor lor. Să încerci să o faci cu calm şi fărp indignare, deşi recunosc că este greu uneori.

Să observăm cu atenţie rezultatele acestui test: cel mai interesant lucru este modul în care oamenii aceştia acceptă să trăiască în disonanţă cognitivă mediatic-generată continuu, într-o stare de schizofrenie indusă ideologic. Să îi privim: avem o evidenţă masivă numai în ultima vreme… Să ne uităm la ei cum nici măcar acum, după toate cele întîmplate, nu încearcă să îşi ajusteze minimal sistemul cognitiv şi atitudinal. Nu. Se agaţă de orice fir de pai care le permite (în mintea lor) să supravieţuiască în lumea artefactuală indusă mediatic de autorităţile epistemice şi mediatice asupra cărora au căpătat o fixaţie. Să mai observăm ceva: în majoritatea cazurilor problema lor NU este (a) una de informare sau (b) una de capacitate de procesare a informaţiei (Nu e nimic deosebit de greu să înţelegi, de pildă, că nu poţi avea în acelaşi timp şi stat social şi graniţe deschise). În majoritatea cazurilor este vorba de ceva legat de aspiraţiile identitare şi de o anumită dorinţă de afirmare, de o nelinişte şi nesiguranţă identitară bazate pe o anumită imaturitate care îmbrăţişează formula de-a gata şi revalidată zilnic în mass- media oferită de corectitudinea politică.

Dedici corectitudinii politice multe reactii si comentarii, esti in mod regulat tinta polemica a celor care cu stiinta sau nu se fac purtatorii de cuvant ai ei in spatiul romanesc.

Am să mă repet. Găsesc în Jurnalul lui Witold Gombrowicz nenumărate pasaje cu al căror spirit este greu să nu te identifici: „Un nivel îngrozitor… Ce se poate face ca Universităţile să înceteze cu fabricarea de ciurucuri, să nu mai strice atît de cumplit atmosfera în lumea noastră civilizată? În jur se înghesuie tot mai multi tineri cretini de fabricaţie universitară, spălati chimic de inteligenţa lor naturală… începe să fie mare îmbulzeală de studenţi care stiu doar ce li se vîră în cap şi care… au pierdut imponderabile cum ar fi caracterul, raţiunea, poezia, farmecul. Urîţenia ordinară a acestora… începe să facă ravagii… Îmi place să-i scot din sărite pe aceşti prostănaci inestetici sau să-i zăpăcesc… Mă amuz stîrnind neîncrederea lor primitiv-ţărănească…”

Citindu-l pe Gombrowicz, întrebarea care se degajă este: de ce? Pentru ce şi de ce această tentaţie, această slăbiciune de a te pune mereu şi mereu la mintea prostănacilor? De ce această formă de amuzament bazată pe specularea tîmpeniei native sau cultivate a gloatelor, turmelor de spirite „independente”, “creative” cu spoială cool şi cutting edge occidentală şi lecturi la zi de pe internetul progresist? De ce această slăbiciune? Şi, mai ales, de ce tocmai acum cînd noua revoluţie tehnologică dă proştilor cu sau fără diplomă şi pretenţii academic-progresist-occidentalizante atît de multe resurse de a ne invada spaţiul virtual şi mental? De ce acest joc? De ce această aproape zilnică rutină? Răspunsul cred că l-a dat tot Gombrowicz: „O sâcâii ca să nu se năpustească asupra mea – aşa se exprimase el cîndva – căci pretindea că Prostia e un animal excepţional care nu poate să te muşte cînd o tragi de coadă”.

„Prostia e un animal exceptional care nu poate să te muşte cînd o tragi de coadă”. Şi asta ţine de cea mai bună explicaţie. Şi pentru noi înşine. Şi pentru cei care întreabă. Ce faci aici, Aligică? Trag prostia de coadă, Prietene, trag Prostia de coadă.

_____________________________
Citiți aici interviul integral.

Un gând despre “„Ce faci aici, Aligică? Trag prostia de coadă, prietene, trag Prostia de coadă” (interviu Dragoș Paul Aligică, de Cristian Pătrășconiu)

  1. „O sâcâii ca să nu se năpustească asupra mea – aşa se exprimase el cîndva – căci pretindea că Prostia e un animal excepţional care nu poate să te muşte cînd o tragi de coadă”.

    Citatul mi-a adus aminte de niste discutii mai vechi, de pe niste forumuri pline de socialisti extrem de ofensati, cam prin perioada cand a spune cuiva ca e socialist a devenit injuratura, mai demult:

    Deconstruction was highly controversial both in academia, where it was accused of being nihilistic, parasitic, and just plain silly, and in the popular press, where it was often seized upon as a sign that academia had become completely out of touch with reality. Despite this controversy, it remains a major force in contemporary continental (European) philosophy and literary criticism and theory.

    What if you could watch Socrates, on film, rehearsing his Socratic dialogues? The insinuation, of course, is that Jacques Derrida, the contemporary French thinker sometimes called the „father of deconstruction” deserves to be mentioned in the same breath as the ancient Greek thinker sometimes called the „father of trolling.” This is true only insofar as a firecracker and a hydrogen bomb both go pop. Otherwise, the comparison is ludicrous.

    Trolling-ul nu e o critica, nu e nici o metoda sau analiza pe text sau incercare de a structura lumea in bine sau rau.

    Trolling-ul e o arta.

    Fiecare a incercat sa defineasca intr-un fel propriu aceasta miscare, motiv pentru care nu exista o definitie unitara in acest sens. Din ce am citit pana acum, pentru mine trolling-ul ar fi incercarea de „a gasi scoici pe malul marii si de a vedea ce au inauntru” (desi raspunsul este evident). Sau mai bine – si pun aici o definitie care sper ca va fi unanim acceptata world wide, trolling-ul e arta prin care cineva sparge baloane de plastic pline cu aer (cele folosite la amblaj), dorinta irezistibila de a auzi acel POC, de a simti in varful degetelor acea explozie.

    Ca sa parafrazez, Prostia e un animal excepţional care nu poate să muşte cînd o tragi de coadă, dar care poate exploda si face Poc oricand, indiferent de subiect.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.