Cu o economie neperformantă, România nu va beneficia de avantajele intrării în clubul zonei euro. Va simţi însă din plin gustul amar al dezavantajelor aduse de renunţarea la leu şi la politica monetară proprie.
Prezentată ca măsură de rezolvare a (aproape) tuturor problemelor României, adoptarea euro nu este de fapt chiar un panaceu. Trecerea la euro înainte ca economia reală să fi recuperat la capitolele competitivitate, productivitate, produs intern brut pe cap de locuitor şi, mai ales, capacitate de inovaţie ar fi dezastruoasă.
Dacă la momentul adoptării euro firmele româneşti nu vor fi la un nivel comparabil cu cel din Europa din perspectiva indicatorilor enumeraţi mai sus, ele sunt sortite falimentului, ceea ce înseamnă minus de locuri de muncă şi venituri la bugetele publice. Dar şi mai grav este că, prinsă în menghinele reglementărilor europene stricte, şi forţată să joace după aceleaşi reguli ca şi economiile mai bine poziţionate, România pierde şansa de a recupera din decalajele ce o despart de centrul Uniunii.
Probabil că preşedintele Băsescu nu şi-a pus foarte multe întrebări pe aceste teme, din moment ce la jumătatea lunii noiembrie îşi asuma cu nonşalanţă, în faţa cancelarului Germaniei – Angela Merkel –, angajamentul României de a adopta euro în 2015. Sau dacă şi le-a pus, a trecut repede peste „amănuntul” desfiinţării economiei autohtone cu gândul la beneficiile de imagine pe care le-ar putea avea ca… „omul politic ce a introdus România în clubul euro”.
Asta pentru că intrarea României în zona euro la 1 ianuarie 2015 ar urma să fie aprobată cel târziu în anul 2014 – ultimul an de mandat al preşedintelui Băsescu – şi (întâmplător sau nu) ultimul an de mandat şi pentru Mugur Isărescu – guvernatorul Băncii Naţionale a României. O coincidenţă care, pe aceleaşi considerente de „imagine”, explică şi hotărârea cu care BNR susține atingerea acestei ţinte (indiferent de costuri!).
Orbiţi de visul de a-şi umple buzunarele cu bani „tari” în locul „leului slab”, românii trec peste faptul că nu sunt doriţi în zona euro şi că declaraţiile preşedintelui României au fost primite cu reticenţă de germani. Stephan Mayer – deputat în Bundestag – spunea (exprimând punctul de vedere al mai multor politicieni germani) că „… dacă am învăţat ceva de la criza din Grecia, atunci sper că nu vom mai primi şi alte ţări prematur în zona euro”. La fel de uşor trec şi peste faptul că România îşi propune acest obiectiv într-un moment în care euro se află în pragul colapsului, iar ţări aflate în aceeaşi situaţie cu noi (precum Bulgaria şi Polonia) au decis să amâne momentul. Situaţia s-ar schimba probabil radical dacă românii ar şti care sunt efectele pe termen lung ale renunţării la suveranitatea monetară.
„Prin aderarea unei economii la o Uniune Monetară se pierde independenţa politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, instrumente importante care pot fi utilizate în perioadele de ajustare la şocurile economice”, explică economistul Andrei Rădulescu. Spre exemplu, odată cu renunţarea la leu şi la politica monetară proprie, România nu va mai avea niciun mijloc de a compensa lipsa de capitaluri din economie – aşa cum ar fi putut face recent (dacă BNR ar fi fost mai curajoasă), când a redus dobânda cheie de la 6,25% la 6%. Dobânda cheie este doar unul dintre instrumentele prin care Banca Naţională poate injecta în economie bani, pentru a compensa retragerea capitalurilor.
Un instrument fără de care va rămâne în 2015. Aşa cum va rămâne şi fără posibilitatea de a-şi putea ajusta dezechilibrele interne prin controlul monedei. Instrumente care, pentru a folosi un alt exemplu, ar fi ajutat Grecia să treacă peste criză mai repede, într-un mod mai puţin tragic.
