„Cel mai urât episod” din istoria noastră: „Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat atunci”

Print Friendly, PDF & Email

„Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat atunci.” Astfel îşi argumentează demersul ultimul supravieţuitor al masacrului făcut de Armata Română în Odessa cu 70 de ani în urmă, care începând de ieri se află în Bucureşti, unde va participa la realizarea unui documentar despre acest subiect.

Păşeşte încet, în baston, purtându-şi cu demnitate statura înaltă. Calmul îi domină faţa brăzdată de ridurile celor 86 de ani pe care-i are. Se aşază încet la masă, îşi pune bastonul deoparte şi aşteaptă liniştit întrebările. Vorbeşte puţin, iar la un moment dat ochii i se umezesc. Atunci când vorbeşte despre mama lui, despre cele patru surori, dar şi despre fratele său. Toată familia lui a murit. Sau mai bine zis a fost ucisă. Cel pe care l-am întâlnit acum este un om cât o pagină de istorie. Bărbatul a venit în Bucureşti tocmai din Odessa şi se numeşte Mihail Zaslavski. Iar pagina de istorie pe care o reprezintă se referă la români.

O filă neagră din istoria noastră, pentru că Mihail este ultimul supravieţuitor în viaţă al masacrului provocat de Armata Română în Odessa, în octombrie 1941. Atunci când acel oraş era ocupat de trupele româneşti. Istoria a consemnat că mii de evrei au fost ucişi. În timp ce martorii vremii au vorbit de cel puţin 19.000 mii de victime, istoricii români susţin că în lipsa documentelor nu se poate indica cifra exactă. Oamenii au fost închişi în nişte depozite uriaşe de la marginea oraşului şi li s-a dat foc. Ca represalii faţă de aruncarea în aer a comandamentului trupelor româneşti din Odessa, când şi-au pierdut viaţa înalţi ofiţeri români şi germani, dar şi civili care lucrau în cadrul comandamentului, totalizând aproape 200 de persoane.

„Du-mă acasă, măi tramvai”
Drumul pe care Mihail l-a făcut acum spre Bucureşti se datorează lui Florin Iepan, regizor şi producător independent de film documentar. El ne povesteşte că în urmă cu câţiva ani, când a făcut parte din proiectul „Mari români”, promovat de televiziunea naţională, a avut de realizat un documentar despre Ion Antonescu. „Aşa am aflat de masacrul din Odessa”, povesteşte omul de film. A şi ajuns în acest oraş, luând legătura cu Asociaţia Evreilor din Odessa şi în final cunoscându-l pe Mihail Zaslavski. Culmea, când a păşit în casa lui prima oară, gazda asculta muzică populară la un post de televiziune din România. Melodia lui preferată e „Du-mă acasă, măi tramvai”. Mihai ştie ceva româneşte. Este „amintirea” din vremurile când trupele române au ocupat Odessa.

„Faţă de ziarişti e mai reţinut acum, dar e un om plin de viaţă. Ştie o sumedenie de bancuri”, încearcă Florin Iepan să dezmorţească atmosfera. Apoi ne întoarcem în timp, cu 70 de ani în urmă. În 1941, când Mihail avea 16 ani. În acel an, pe 16 octombrie, soldaţii români au intrat în Odessa. „Soldaţii români ne-au scos din casa noastră, pe 18 octombrie. Erau foarte mulţi evrei scoşi din casele lor. Am intrat într-o coloană care se întindea pe mai mulţi kilometri. Pe marginea străzilor, pe unde treceam, oamenii ne priveau şi-şi făceau cruce. Eu duceam în spate pe fratele meu de un an. Mama ducea în braţe pe sora mai mică. Mai erau două surori ale mele şi o soră a mamei mele. Ne-au dus la închisoare. Stăteam câte 18 oameni înghesuiţi în camere mici, fără să ni se dea voie la toaletă, fără apă”, îşi aminteşte bătrânul.

Flăcări peste oameni
Şi a venit momentul fatidic din 22 octombrie. A fost aruncat în aer comandamentul românesc din Odessa. Clădirea fusese minată de sovietici, înainte ca aceştia să se retragă din oraş. Militarii români controlaseră iniţial clădirea, dar n-au depistat nimic suspect şi s-au stabilit în clădirea aceea. A doua zi, după teribila explozie, evreii deja aflaţi în închisorile oraşului au fost scoşi de acolo, încolonaţi şi trimişi la marginea localităţii, spre nouă depozite militare, dezafectate, construite în perioada ţaristă.

„Femeile au fost despărţite de copiii lor, bărbaţii au fost despărţiţi de femei. Au fost obligaţi să intre în câte un depozit. Pe mama mea am văzut-o ultima oară cum intră în primul depozit. Eu aveam pe fratele meu cel mic în braţe. Am fost bătut, ca să-i dau drumul. Am ajuns în cel mai depărtat depozit, cu ceilalţi bărbaţi. Uşile s-au închis şi după puţin timp am auzit un huruit, ca de motor. Se arunca benzină peste depozitele unde eram ţinuţi. Apoi am văzut cum zidurile iau foc. Unde eram eu, o parte din acoperiş s-a prăbuşit. M-am căţărat cum am putut şi am ieşit la lumină. Afară erau mitraliere care au deschis focul asupra fugarilor. Eu am reuşit să ajung spre un lan cu porumb şi am scăpat cu viaţă”, îşi continuă povestea Mihail. Îşi aminteşte că erau câţiva ofiţeri germani care asistau la întreaga operaţiune, dar soldaţii români au pus totul în practică.

„Nu am vrut să mă răzbun pe români”
Rămas singur pe lume, Mihail s-a întors în oraş. Nu avea acte, era doar cu hainele de pe el. A muncit pe unde putea, îşi făcea veacul prin pieţe, uneori a furat mâncare pentru a supravieţui. Ne spune că nu provenea dintr-o familie religioasă, aşa că nu fusese circumcis. Asta i-a salvat viaţa, pentru că nu de puţine ori soldaţii români l-au obligat să-şi dea pantalonii jos, pentru a-l controla, să vadă dacă este evreu sau nu. Câţiva ani mai târziu, după ce trupele române s-au retras, Mihail s-a înrolat în Armata Sovietică şi a luptat până în Cehoslovacia. Acum are pieptul plin cu medalii, dintre cele mai importante, din perioada sovietică. Azi nu mai e singur pe lume. Zice la un moment dat că are două nepoate. Dar nu intră în amănunte despre familia sa. A trecut, în timpul războiului, ca soldat, şi prin România. „Vă spun cu mâna pe inimă că nu am căutat să mă răzbun pe români. Chiar dacă românii mi-au ucis familia”, zice Mihail.

[…]

unt deja programate întâlniri cu istorici români, la care Mihail Zaslavski va fi prezent, pentru a-şi depăna amintirile. Mihail ne spune că aşteaptă un singur lucru de la români – să ştie ce s-a întâmplat cu 70 de ani în urmă. „Nu vrem să aruncăm o umbră asupra poporului român, ci doar să se ştie adevărul”, completează Pavlo Kozlenko.

Ordinul secret
„Un episod urât din istoria noastră” – este caracterizat momentul octombrie 1941 de către profesorul universitar doctor Andrei Şiperco. Acesta se referă la un ordin secret dat de Ion Antonescu, după ce comandamentul român din Odessa a fost aruncat în aer. Pentru fiecare ofiţer român sau german ucis, trebuia să se ia viaţa la 200 de civili din acel oraş. Iar pentru fiecare soldat sau civil ucis, tot în clădirea comandamentului, urmau să fie omorâţi 100 de civili din Odessa. Se menţin însă controversele în legătură cu numărul evreilor ucişi atunci, din cauză că nu există documente. L-am întrebat pe istoricul Andrei Şiperco dacă elevii ori studenţii din ţara noastră învaţă azi despre ceea ce s-a întâmplat cu 70 de ani în urmă. În privinţa liceenilor, nu ne-a dat un răspuns cert, iar la universitate – „depinde de cine ţine cursul”…

Dan Gheorghe

Un gând despre “„Cel mai urât episod” din istoria noastră: „Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat atunci”

  1. Asta e si pozitia romanilor evrei: Nu tin ranchuna, iubesc poporul roman, simt inca apartenenta chiar si de peste hotare, dar simt nevoia de recunoastere, sa se stie de aceasta nenorocire. Si victimele sa nu fie date uitarii. .

    Iar scrierea acestui articol si aducerea lui pe site, indeplineste chiar acest rol.

    Refuzul de a renega nu inseamna rasringerea asupra romanilor ca popor.a vinei regimului Antonescu si ale legionarilor pentru acele faradelegi infaptuite

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.