Cristian Câmpeanu: Cu cât v-aţi vinde raţia de libertate?

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu apărut azi în New York Times face o comparaţie între regimurile autoritare din America de Sud şi tendinţele autoritare europene şi se întreabă dacă nu cumva „Se întoarce fascismul în Europa?”. Articolul se referă la suspecţii de serviciu în astfel de cazuri, Frontul Naţional, Marine Le Pen, Geert Wilders, Zorii Aurii din Grecia sau Jobbik, în Ungaria. Dar oricât de îngrijorătoare ar fi ascensiunea unor astfel de partide, pericolul revenirii totalitarismului în Europa nu vine în primul rând de la aceste formaţiuni, care sunt, de altfel foarte diferite între ele sub aspect ideologic, şi a căror alăturare este ilicită. Pericolul vine din indiferenţa faţă de sau chiar întoarcerea ostilă împotriva valorilor liberale şi rinocerizarea societăţilor care sunt cuprinse de febra totalitară. Am amintit săptămâna aceasta de mişcarea Forconi din Italia, un amestec heteroclit de socialişti, anticapitalişti, naţionalişti, neofascişti, sindicalişti, studenţi, suporteri ai echipelor de fotbal, fermieri şi antreprenori uniţi de singură cauză: răsturnarea ordinii democratice tradiţionale (respingerea tuturor partidelor). Dacă vă sună foarte similar cu „USL=PDL= aceeaşi mizerie” e din cauză că este foarte similar. Această revoltă difuză şi „apolitică” ce revendică „restituirea puterii către popor” este mediul în care se nasc mişcările totalitare. În pofida a 70 de ani de mistificare a istoriei, fascismul nu este opera unei conspiraţii capitaliste, este un fenomen esenţial de stânga iar liberalii italieni, atâţia câţi au mai rămas, au dreptate să vadă în această revoltă indistinctă repetarea mişcărilor sociale care l-au adus pe Mussolini la putere.

Cea mai puternică dintre caracteristicile acestei mişcări este respingerea drepturilor şi libertăţilor individuale în favoarea unor forme sau altora de drepturi colective sau sociale. Spre deosebire însă de stânga social-democrată, care militează pentru o mai mare egalitate socială în cadrul ordinii constituţionale liberale existente, mişcările de tip totalitar resping ordinea liberală pentru că resping unul din principiile liberale fundamentale: Dreptatea procedurală. Pentru gândirea magică de tip totalitar egalitatea în faţa legii devine o piedică în calea obţinerii egalităţii sociale iar statul de drept devine principalul inamic. Rezultatul este arbitrariul absolut şi anularea libertăţii individuale, chiar şi a drepturilor minime, dar cumva acest lucru nu mai pare să conteze. Una din dimensiunile esenţiale ale libertăţii individuale este dreptul de proprietate şi de aceea, mai devreme sau mai târziu, totalitarismul se va lupta cu proprietarii, cu burghezii, cu ”corporaţiile” şi capitalismul. L-aţi auzit pe Ponta şantajând Statele Unite, că atâta vreme cât celor de la Chevron le este garantat dreptul de proprietate, americanii ar trebui să tacă pe tema statului de drept? Ceea ce spunea de fapt Ponta este că EL şi partidul său „garantează” dreptul de proprietate al Chevron, NU legea şi că oricând lucrurile s-ar putea schimba dacă se răzgândeşte. Or, asta este cea mai clară recunoaştere a faptului că la vârful statului român se află un personaj care crede că drepturile fundamentale – cum este dreptul la proprietate – ţin de bunăvoinţa puterii politice, nu decurg din domnia legii, cea mai bună dovadă că ne aflăm în plină domnie a arbitrariului. Americanii, care au democraţie procedurală veche, au înţeles foarte bine acest lucru, dar întrebarea este dacă au înţeles şi românii. Întrebaţi-vă numai: Dacă americanilor li s-a spus pe şleau că garantarea dreptului de proprietate este o chestiune de dispoziţie guvernamentală, cât de bine este asigurat propriul dumneavoastră drept de proprietate de abuzurile guvernului?

Modificările aduse Codului Penal nu sunt o barbarie pentru că anulează lupta anticorupţie şi anihilează instituţii precum DNA şi ANI, ci în primul rând pentru că scot clasa politică de sub umbrela legii cu totul. Ei pot fi urmăriţi penal în continuare, dar nu pentru ceea ce fac în exerciţiul funcţiei în care au fost aleşi sau numiţi, pentru că fapta a fost dezincriminată, ceea ce este cu adevărat monstruos pentru că anihilează în primul rând egalitatea în faţa legii. Se creează astfel o falie prin mijlocul societăţii româneşti cu o clasă de semizei aflată dincolo de orice răspundere legală şi o clasă de supuşi aflaţi la discreţia şi bunul plac al primeia. Obişnuim să numim această clasă „baroni” cu trimitere la Evul Mediu, dar rezultatul acestui experiment social este mai apropiat de China decât de feudalismul european. De aceea, am numi mai degrabă această clasă „mandarini” decât „baroni” pentru că acesta este genul de societate care se doreşte. O birocraţie de stat cu acces nelimitat la resurse şi putere care împarte cu bunăvoinţă beneficii sociale masselor.

Dar România a mai experimentat o dată acest totalitarism de factură asiatică. S-a numit regimul comunist sub Nicolae Ceauşescu. Acest regim a fost răsturnat în Decembrie 1989 când am ieşit în stradă strigând „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”. Această aspiraţie spre Libertate a făcut din revoluţia din Decembrie o autentică revoluţie liberală, adică anticomunistă şi, deci antitotalitară, în pofida eforturilor de o redefini altfel de către regimul Iliescu. Acum. în 2013, atunci când aud de tiranie, oamenii ridică din umeri, iar când aud de Libertate, dau plictisiţi din mână a lehamite. Numai 2000 de oameni au ieşit duminica trecută să apere statul de drept şi libertatea individuală de cea mai gravă agresiune la care a fost supus în ultimii 24 de ani, ultima lovitură a Contrarevoluţiei care doreşte să restaureze sistemul social comunist. Nici 20.000, câţi au vrut să salveze Roşia Montană, nici 50.000, câţi adună un meci al Stelei. 2000, atât. După 24 de ani, numai unei mâini de oameni îi mai pasă de Dreptate. În decembrie ’89 ne-am luat raţia de Libertate. În decembrie 2013, părem dornici să renunţăm la ea. Cu ce preţ, însă?

7 gânduri despre “Cristian Câmpeanu: Cu cât v-aţi vinde raţia de libertate?

  1. Eבchiar ciudat ca numai 2000 din 20 de milioane. Lumea s-a blazat, nu-si dau seama ca libertatea si democratia se pastreaza prin veghe si nu prin pasivitate si indiferenta fata de schimbari ciudate si nelalocul lor. Inca o schimbare si iar inca una, incet incet se pomenesc neputinciosi si cind s vor trezi, va fi deja prea tirziu.

    P.S. – Dar cu Geert Wilders ce au? Ei bine, e vorba de NYT….

  2. Am afirmat, într-o dispută fără dialog cu Vladimir Tismăneanu, că fascismul este de stânga și nu de extremă dreaptă cum susține VT și alți analiști. Văd acum, pentru prima oară, o altă opinie conform căreia fascismul este de stânga. Dacă mai cunoașteți și alți ”opiniomani” care cred asta m-ar interesa să dialoghez cu ei. Desigur, argumentele pentru aceste apartenențe și clasificări ideologice sunt esențiale

  3. Liviu Drugus, argumentele sunt astea: http://ihincu.wordpress.com/20.....e-dreapta/

    Mai precis (fragment din textul de pe link):
    „Dictaturile nu pot fi de dreapta, decât în accepțiunea în care extrema naționalistă e inclusă în spectrul politic al dreptei – abordare la care am mari rețineri să mă raliez, veți citi în continuare și în linii mari de ce. Dreapta ( liberalism clasic, conservatorism) este și va rămâne în mintea mea ( și nu doar a mea, exista o lista intreaga de autori la finalul textului) politica promovării libertății individuale și a statului minimal, dar ferm, care o apără. Când politicile de dreapta sunt puse în aplicare de reprezentanții puterii de stat, orânduirea politico-instituțională respectivă se cheamă democrație liberală. Dictatura reprezintă opusul ei, respectiv etatism dezlănțuit până la forma lui supremă, totalitarismul. Personal, de dictatura libertății ( a nu se confunda cu anarhia sau libertinajul) încă n-am auzit.[…]

    Fascismul. În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini, provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia, o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în Pravda. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti, în onoarea lui, i se spune pentru prima oară „Il Duce“. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ’60). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă spunînd: „sînt şi rămîn socialist“. Se ţine de cuvînt. Creează mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă. După ce ajunge la putere, construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia „naţiune proletară“ (inspiraţie pentru Mao) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei, de pe poziţii socialist-naţionaliste. Declanşează războaie coloniale, intră în axa Roma-Berlin-Tokyo. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?”

    Daca vreun politolog, analist politic sau istoric, oricare, nu doar Vladimir Tismaneanu, imi poate aduce vreo dovada concreta si contrara celor afirmate mai sus, voi reconsidera. Adica vreo dovada ca:

    1. Fascismul – doctrina si punerea in practica – are alta ascedenta si orientare decat aceea etatist-totalitara, mentionata si in articolul susmentionat.
    2. Ca exista vreo forma de nationalism extrem ( gen fascist) care tinde spre apararea libertatii si constiintei individuale, NU spre colectivizarea, nivelarea si comunizarea fiintei umane.

    Din pacate, in teoria si publicistica politica occidentala se face deliberat si frecvent aceasta periculoasa si paguboasa confuzie ( un abuz terminologic in opinia mea) intre dreapta politica, pe de o parte, si , pe de alta parte, utilizarea temei nationaliste, a simbolurilor religioase crestine sau orientarii anticomuniste de catre unele regimuri autoritare sau chiar dictatoriale de tip militar ( vezi Franco, regimul coloneilor Grecia sau alte dictaturi militare latino-americane ). Spun periculoasa pentru ca aceasta confuzie terminologica a permis, in special dupa 1990, cand stanga politica occidentala s-a vazut nevoita sa-si schimbe discursul si brandul odata cu caderea comunismului si contabilizarea oribilelor crime, raspandirea pe scara larga a doua butaforii/falsuri terminologice si intelectuale:

    a) atacarea liberalismului clasic ca fiind o forma de extremism… al libertatii individuale! ( o falsificare nerusinata a doctrinei clasic liberale). “Ultraliberalism” sau “fascism liberal” sunt sintagmele cel mai des utilizate de stanga politica frantuzeasca spre exemplu (fenomen explicat excelent in Marea parada de Jean Francois Revel) pentru a incrimina si marginaliza ideea si doctrina clasic liberala.

    b) “liberalismul” american – de asemenea o apropriere grosolana a denumirii de liberal de catre stanga progresista americana – care da, este etatism in stare pura cu inrudire fascista ( a se vedea Jonah Goldberg – Fascismul liberal, istoria stangii americane de la Mussolini la politica semnificatiei). Asta insa nu inseamna ca ar avea vreo legatura cu dreapta politica. Progresismul american si etatismul in general n-au nimic de-a face cu doctrina clasica liberala, de la Locke, Smith, Burke si urmasii lor incoace ( in afara de numele “liberal” pe care unele miscari/partide de stanga si-l insusesc abuziv). Sunt si raman miscari etatiste, colectiviste, si da, cu conotatii fasciste, adica la stanga spectrului politic. Punct.

  4. My two cents on this. Extrema dreaptă există și nu este fascismul sau naționalismul sau alt ism ideologic, ci monarhia absolută. Există la insectarul istoric, nu în practică la ora de față. Așa cum menționa și Ioana, despre fascism și apartenența sa la ideologia Stângii a scris foarte bine Jonah Goldberg în cartea Fascismul Liberal, tradusă și în românește.

  5. Liviu Drugus, am observat si eu asta intr-un articol scris de Tismaneanu in frontpage. Mai mult: ii atribuie si pe nazisti extremei drepte, ori, daca dreapta vrea guvern limitat – ar insemna ca extrema dreapta vrea anarhie – polul opus etatismului stangii.

  6. Am găsit și această opinie despre cartea lui Goldberg: „Not without reason was Jonah Goldberg’s Liberal Fascism widely expected to be a bad book. As many predicted from the title, Goldberg does not content himself with rebuking those who call anyone who disagrees with them a fascist. Instead, he invents reasons of his own for calling anyone who disagrees with Jonah Goldberg a fascist. …Repeatedly, Goldberg fails to recognize a reductio ad absurdum. … In no case does Goldberg uncover anything more ominous than a coincidence. … In elaborating liberalism’s similarities to fascism, Goldberg shows a near superstitious belief in the power of taxonomy. … Goldberg falsely saddles liberalism not just with relativism but with all manner of alleged errors having nothing to do with liberalism. … Not only does Goldberg misunderstand liberalism, but he refuses to see it simply as liberalism… Liberal Fascism reads less like an extended argument than as a catalogue of conservative intellectual clichés, often irrelevant to the supposed point of the book. … Liberal Fascism completes Goldberg’s transformation from chipper humorist into humorless ideologue.”

    http://www.theamericanconservative.com/…/goldbergs…/

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.