Cristian Câmpeanu: Cum a divizat Rusia Europa de Est (I)

Print Friendly, PDF & Email

Criza din Ucraina și tendința Rusiei de a utiliza gazul natural ca armă politică au creat o breșă fără precedent între fostele state comuniste. Dacă țările din prima linie, Polonia, România și țările baltice, au avut atitudini ferme față de anexarea Crimeii și față de ofensiva Gazprom, în alte state, precum Ungaria, premierul Viktor Orban a făcut o întoarcere la 180 de grade, devenind, din adversar al acțiunilor Rusiei, un susținător „pragmatic” al Moscovei, altele, precum Cehia, au ales poziție ambivalentă, care să mulțumească și Bruxelles-ul, și Moscova, iar altele, precum Bulgaria președintelui socialiștilor europeni, Serghei Stanișev, au devenit suporteri entuziaști ai Rusiei lui Vladimir Putin.

România liberă vă prezintă în următoarele două zile cum se situează fiecare din statele Europei Centrale și de Est față de anexarea Crimeii, de amenințarea energetică și față de sancțiunile impuse Rusiei.

La câteva momente după ce Moldova, Georgia și Ucraina au semnat, vineri la Bruxelles, acordurile de asociere la UE, care le vor deschide accesul pe piața europeană, cei 28 de membri ai UE au emis un ultimatum la adresa Moscovei. Putin are termen până astăzi să ia măsuri concrete pentru a opri transferul de armament către rebelii din estul Ucrainei, pentru a returna cele trei puncte de frontieră sub autoritatea Kievului și pentru a întreprinde acțiuni concrete pentru eliberarea a aproximativ 180 de ostatici și încetarea efectivă a violențelor. În caz contrar, UE este pregătită să ­adopte, în cooperare cu Statele Unite, cel ­de-al treilea set de sancțiuni, care de ­această dată nu vor mai fi îndreptate către persoane individuale din anturajul lui Putin sau implicate în rebeliune, ci vor ținti întregi sectoare economice precum, finanțele, energia și apărarea.

În pofida tonului extrem de ferm al ultimatumului și a unității afișate de liderii celor 28, pozițiile statele membre față de Rusia și de sancțiunile impuse Moscovei sunt departe de a fi armonioase. Decizia de vineri nu ar fi fost luată fără o susținere puternică din partea Germaniei și fără presiunea constantă a Washingtonului, dar Angelei Merkel nu i-a fost deloc ușor. Pe de o parte, se confruntă cu un lobby puternic antisancțiuni. Șefii unor companii germane gigant precum BASF, Siemens, Volkswagen, Adidas sau Deutsche Bank s-au pronunțat în ultima vreme împotriva extinderii sancțiunilor, dar Merkel a rămas neînduplecată, la fel ca și guvernul Statelor Unite, unde președinții Camerei de Comerț a SUA, de departe cel mai influent grup de business american, și Asociației Naționale de Manufactură au publicat în cele mai importante ziare americane un apel împotriva sancțiunilor la adresa Rusiei.

Dacă președintele Obama își permite să ignore mediul de afaceri, în Europa, al cărei volum de schimburi cu Rusia este de 12 ori mai mare decât cel al SUA, presiunea este mult mai mare, iar unii lideri au cedat deja. Un exemplu este Austria, unde OMV a semnat un acord cu Gazprom cu câteva ore înainte de vizita lui Putin la Viena. Un altul este Italia, unde Matteo Renzi pare mai preocupat de bunăstarea companiei petroliere naționale, ENI, parte a consorțiului South Stream împreună cu Gazprom, și a băncii Unicredit. Potrivit Financial Times, Renzi a condus ofensiva diplomatică anti-sancțiuni și este din ce în ce mai activ și mai determinat în acțiunile sale în favoarea Moscovei. Deocamdată a fost înfrânt pentru că alături de Germania s-au aflat Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Polonia, România și țările baltice, cărora li s-au alăturat Franța, Olanda și Irlanda. În tabăra pro-rusă, alături de Italia s-au aflat, desigur, Austria, Grecia, Cipru, Spania, dar și Ungaria, Slovacia și Bulgaria. Dacă pozițiile divergente ale statelor occidentale sunt dictate de interese economice (rămâne de văzut, de exemplu, dacă Franța nu își va modifica poziția atunci când sancțiunile vor împiedica vânzarea de nave Mistral către Rusia), divizarea Europei de Est este surprinzătoare având în vedere că experiența comunistă și dominația sovietică din trecut ar fi trebuit să constituie baza pentru o poziție comună față de agresiunea rusă în Ucraina și față de maniera în care Rusia folosește arma energetică împotriva Europei, și a Europei de Est în primul rând. De aceea este util să vedem cum s-au poziționat țările din fosta Europă comunistă față de criza din Ucraina și de acțiunile de tip divide et impera ale Gazprom.

La câteva luni de la declanșarea crizei din Ucraina, a devenit clar că fostul „bloc estic” a fost spart în două de criza ucraineană și de atitudinea față de Rusia. De o parte se află grupul țărilor aflate în prima linie a unei potențiale agresiuni rusești – țările baltice, Polonia, România, țări asupra cărora s-a concentrat și efortul NATO și al Statelor Unite de întărire a prezenței militare; iar de cealaltă, țările care mai degrabă au o poziție favorabilă Rusiei: Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria. Desigur, în interiorul fiecărei țări există diferențe de nuanță între atitudinile diverșilor lideri, dar, în linii mari, această separație este clară.

Polonia, liderul regional

Dintre toate țările foste comuniste, cea mai mare, Polonia, pare să se fi desprins ca lider al blocului, deși, practic, în afara istoriei comune, nu se poate vorbi de un bloc est-european propriu-zis. Singura formulă regională, așa-numitul grup de la Vișegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), este la fel de divizat ca întreaga regiune. Dacă la începutul crizei The Economist vorbea despre unitatea regăsită a Europei Centrale, acum este limpede că poziționarea față de Ucraina a pulverizat această unitate.

Polonia s-a aflat, așadar, la originea demersurilor de a aduce statele din fosta URSS mai aproape de Uniunea Europeană prin lansarea împreună cu Suedia a Parteneriatului Estic în 2008. Parteneriatul – care includea inițial șase state: Moldova, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Belarus și Armenia – a fost considerat un eșec în noiembrie, când Armenia și Ucraina s-au retras din negocierile de semnare a Acordurilor de Asociere la UE, și un succes parțial după semnarea, vineri, de către primele trei. Belarusul nu s-a arătat niciodată interesat de Parteneriatul Estic, Azerbaidjanul este un regim autoritar dominat de clanul Aliev, care își negociază autonomia cu Occidentul și cu Rusia pe bază de petrol și gaze, iar Armenia a căzut pradă șantajului Rusiei după ce Moscova a semnat cu Azerbaidjanul un contract de un miliard de dolari de vânzare de armament, care ar destabiliza echilibrul de forțe în Nagorno-Karabah, unul din conflictele înghețate prin care Rusia menține controlul asupra fostelor republici sovietice.

Polonia s-a aflat totodată în avangarda eforturilor de rezolvare a crizei generate de demonstrațiile din Maidan și a fost totodată printre primele țări care au recunoscut legitimitata noului regim de la Kiev după fuga lui Viktor Ianukovici. Premierul Donald Tusk a declarat, alături de Angela Merkel, anexarea Crimeii drept inacceptabilă și a solicitat NATO să-și sporească prezența în estul Europei, inclusiv prin instalarea de baze permanente.

În privința dependenței energetice de Rusia, Donald Tusk a propus o Uniune Energetică Europeană, care pe de o parte să negocieze de pe o poziție comună contractele de livrare de gaze din Rusia, iar pe de alta să finanțeze integrarea europeană a rețelelor de electricitate și a rețelelor de conducte pentru a diminua dependența de Rusia și a preveni o eventuală sistare a livrărilor. Ideea unui cartel european care să negocieze direct cu rușii nu este însă privită cu ochi buni de companiile germane care au contracte foarte avantajoase cu Gazprom, iar eforturile de integrare energetică necesită investiții de aproximativ 200 de miliarde de euro, în condițiile în care Uniunea Europeană a alocat în jur de șase miliarde.

Cehia: Praga joacă la două capete

Dacă sub președinția lui Vaclav Havel Cehia a avut o atitudine rece față de autocrația rusă, sub aceea a lui Vaclav Klaus a trecut la admirație față de Vladimir Putin, iar sub Milos Zeman a adoptat o poziție ambivalentă.

La începutul lunii aprilie, președin­tele Milos Zeman a făcut o declarație care rezumă foarte bine poziția ambiguă, dacă nu chiar duplicitară a Cehiei. Zeman a afirmat că Uniunea Europeană și Occidentul ar trebui să accepte că Peninsula Crimeea este parte a Rusiei, nu să adopte sancțiuni împotriva Moscovei, dar că, dacă ­Rusia va invada estul Ucrainei, atunci „distracția s-a sfârșit”, ar trebui adoptate cele mai severe sancțiuni, iar NATO ar trebui să ia în considerare trimiterea de trupe în Ucraina. Oricum, a conchis Zeman, decizia lui Nikita Hrușciov de face cadou Crimeea Ucrainei a fost „o prostie”.

Cu toate că ministrul de Externe, Liubomir Zaoralek, declara că „UE este mai pregătită decât Rusia să susțină un război economic, șeful guvernului, social-democratul Bohuslav Sobotka, s-a pronunțat în mod constant împotriva adoptării de sancțiuni contra Rusiei. Această poziție pare să fi câștigat teren la Praga, unde guvernul pare să fi cedat lobby-ului companiilor cehe, se afirmă într-o analiză publicată de portalul Euractiv. Rusia este abia al șaptelea importator de bunuri din Cehia, dar, subliniază autorul, Praga a dezvoltat o strategie de extindere a exporturilor pe piața rusă, concentrată în special pe industria automobilistică.

În privința energiei, Cehia nu s-a pronunțat asupra planului Tusk de uniune energetică și pare să urmeze propria strategie. După sistarea livrărilor de gaz către Ucraina, Sobotka a susținut că, dacă tranzitul de gaz prin Ucraina va fi oprit, Cehia este bine pregătită să recurgă la căi alternative. El și-a exprimat încrederea că rușii vor putea să alimenteze Europa prin conductele Nord Stream din Marea Baltică (spre Germania) și Yamal (via Belarus și Polonia) și a amintit că de la criza din 2009 Cehia a construit o conductă, Gazela, care leagă Cehia de Germania și un interconector, Stork, care face legătura cu Polonia.

Cehia are, de asemenea, proiecte comune cu Gazprom. Anul trecut, Gazprom Germania a semnat cu o companie aparținând omului de afaceri Kerel Komarek un contract în ­valoare de peste 91 de milioane de euro pentru construcția unui depozit subteran de gaz natural, cu o ­capacitate de stocare de 448 milioane de metri cubi, care ar urma să fie gata în 2016.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.