Cristian Câmpeanu: Ucraina şi sfârşitul resetării relaţiilor americano-ruse

Print Friendly, PDF & Email

Regimul preşedintelui Viktor Ianukovici a anunţat vineri că i-a eliberat pe toţi cei 234 de protestatari arestaţi în timpul violenţelor de luna trecută, iar aceştia au eliberat ieri clădirile din Kiev, inclusiv primăria, pe care le ocupaseră în ultima vreme. În pofida acestor gesturi, situaţia din Ucraina este însă departe de a fi pacificată, în condiţiile în care opoziţia controlează în continuare aproape întreg vestul ţării. Ucraina se transformă într-un teren de confruntare între Vest şi Rusia, iar americanii au revenit în joc.

Sub preşedintele Obama, Statele Unite au adoptat o poziţie care poate fi caracterizată drept „reţinută” faţă de estul Europei şi fostele state sovietice. Dacă în mandatul preşedintelui Bush Statele Unite au susţinut extinderea NATO şi a Uniunii Europene spre est şi apoi au susţinut activ revoluţiile colorate din Ucraina şi Georgia, nimic de acest fel nu s-a întâmplat în mandatul Obama, care a avut o abordare pragmatică faţă de întreaga regiune şi a lansat celebrul concept al „resetării” relaţiilor cu Rusia după îngheţul provocat de războiul din Georgia.

Celebra conversaţie surprinsă de microfoanele lăsate deschise dintre Obama şi Dmitri Medvedev, în care primul îi cerea celui de-al doilea să-i transmită lui Vladimir Putin că în al doilea mandat este dispus să facă mai multe concesii în privinţa scutului antirachetă, părea să sugereze că preşedintele american era dispus să meargă mult mai departe în privinţa unei apropieri de Rusia. Dar nu chiar atât de departe cât ar fi vrut Putin.

Ca pe vremea lui Stalin

Putin şi-a început cel de-al treilea mandat la Kremlin în martie 2012, cam în aceeaşi perioadă în care Obama îl trimitea la Moscova în funcţia de ambasador pe Michael McFaul. Un excelent cunoscător al Rusiei, profesorul de la Stanford fusese, în primul mandat al lui Obama, consilier special pentru Rusia al Consiliului de Securitate Naţională, adică reprezentantul special al preşedintelui pentru afaceri ruseşti. În această calitate, McFaul a fost considerat artizanul politicii de resetare, care cel puţin o vreme a părut să meargă. Statele Unite şi Rusia au semnat, la Praga, tratatul START de reducere a arsenalelor nucleare, Rusia a continuat să coopereze cu Statele Unite în Afganistan şi la un moment dat păreau să coopereze şi în Iran. Apoi, confruntat cu protestele masive împotriva sa, Putin a decis să mizeze pe cartea antiamericană. Astfel, ruşii au expulzat Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) şi au forţat toate ONG-urile care primeau finanţare din SUA şi din Vest să se înregistreze ca „agenţi ai unei puteri străine”.

În paralel, a început o operaţiune de intimidare şi hărţuire a noului ambasador american similară din multe puncte de vedere cu tratamentul aplicat de sovietici lui George Kennan, ambasadorul lui Harry Truman la Moscova în 1952. Kennan făcuse greşeala să scrie un articol în revista Foreign Affairs în care susţinea că regimul sovietic se va prăbuşi şi argumenta că tot ceea ce trebuie să facă SUA este să aplice o politică de „îngrădire” a Rusiei (containment) în aşteptarea sfârşitului inevitabil. Kennan a fost declarat persona non grata după numai şase luni în funcţie şi expulzat din ordinul lui Stalin.

McFaul a făcut, la rândul său, greşeala să scrie un eseu pentru Foreign Affairs în 2008 în care argumenta că nu este inevitabil ca Rusia să apuce pe calea autoritarismului impusă de Putin şi că o politică de deschidere faţă de Moscova poate fi însoţită de una de promovare a democraţiei. Kremlinul a ţinut minte partea despre promovarea democraţiei şi, încă din prima zi a mandatului acestuia de ambasador, televiziunile şi presa rusă l-au descris drept un suporter deschis al opoziţiei şi un adversar al lui Putin, trimis de Obama să forţeze democratizarea Rusiei.

În cei doi ani de mandat a fost acuzat de partizanat politic, atunci când a declarat că proiectul scutului antirachetă va rămâne neatins, a fost descris de Serghei Lavrov drept „arogant”, iar când a fost în vizită la un membru al opoziţiei, Anatoli Ciubais (artizanul tranziţiei Rusiei la economia de piaţă), s-a trezit la uşă cu toate televiziunile ruse. Când a întrebat de unde cunoşteau reporterii programul ambasadorului american, nimeni, nici măcar Kremlinul, nu s-a obosit să îi răspundă. De altfel, presa rusă a fost tot timpul extrem de bine informată despre întâlnirile, convorbirile faţă în faţă sau telefonice ale ambasadorului american şi chiar despre conţinutul e-mailurilor acestuia.

Astfel că, după numai doi ani de mandat, McFaul a anunţat pe propriul blog că va demisiona după Jocurile Olimpice de la Soci şi că se va întoarce în California „pentru fi alături de familie”. Cu întoarcerea lui McFaul la catedră, sfârşitul resetării, prezis încă de la întoarcerea lui Putin la Kremlin, a devenit oficial.

Noul joc european

Potrivit lui George Friedman, directorul agenţiei de previziuni strategice Stratfor, convorbirea telefonică scursă de ruşi dintre Victoria Nuland şi ambasadorul american la Kiev scoate în evidenţă mai mult decât dispreţul american faţă de atitudinea cel mult ambiguă a Uniunii Europene în Ucraina, şi anume faptul că America nu este încă dispusă să lase Ucraina să devină o afacere între Rusia şi UE, dar mai ales între Rusia şi Germania. Friedman constată că în conversaţia respectivă Nuland respinge în mod repetat orice sugestie de a i se acorda în orice aranjament ulterior post-Ianukovici un rol mai important fostului campion mondial de box Vitali Klitschko şi partidului său, Udar, pentru că, susţine analistul american, Klitschko este controlat de Berlin, fiind mai mult sau mai puţin o creaţie germană. Ceea ce lasă să se înţeleagă, că americanii sunt nemulţumiţi de implicarea germană în Ucraina şi de rolul pe care Berlinul doreşte să îl joace în regiune. Friedman aminteşte că Germania a anunţat deja că doreşte să aibă o politică externă mai îndrăzneaţă dar nu este clar dacă în Ucraina germanii doresc să adopte o poziţie mai fermă faţă de Rusia sau îşi propun să-i scoată pe americani din joc. Reacţia extrem de virulentă a cancelarului Angela Merkel faţă de afirmaţiile lui Nuland şi revenirea ulterioară la o atitudine mai favorabilă faţă de implicarea americană în Ucraina pot să indice faptul că între Washington şi Berlin există o anumită tensiune privind modul în care este tratată din punct de vedere strategic situaţia de la Kiev.

Ce câştigă europenii

Potrivit directorului Stratfor, există o asimetrie privind importanţa acordată Ucrainei. Astfel, pentru Rusia, Ucraina este vitală din punct de vedere strategic. Nu numai că graniţa ucraineană este doar la câteva sute de kilometri de Moscova şi că Rusia are nevoie să controleze cel puţin portul Sevastopol, dacă nu şi Odessa, dar din punct de vedere cultural şi religios Ucraina este esenţială pentru Rusia. Din acest punct de vedere sunt explicabile furia şi exasperarea politicienilor şi comentatorilor ruşi care îl acuză pe Viktor Ianukovici că este prea slab şi nu striveşte în mod brutal protestele opoziţiei.

În schimb, pentru Europa, Ucraina nu este crucială nici din punct de vedere strategic, nici economic şi, în curând, nu va fi importantă nici ca ţară de tranzitare a gazelor naturale. La începutul acestei lunii, Gazprom a anunţat că este dispusă să adauge două noi linii la cele două actuale ale gazoductului Nord Stream prin Marea Baltică, ceea ce, scrie analistul Vladimir Socor de la Jamestown Foundation, va transforma Germania în ţară de tranzit a gazului rusesc spre interiorul continentului european, ocolind în întregime Ucraina.

Scenarii pentru Ucraina

Ceea ce înseamnă că, odată gazul rusesc asigurat, Germania poate face puţină geopolitică în estul Europei, astfel încât să împace şi interesele europene privind stabilitatea, dar şi pe cele ruseşti. Întrebarea este până unde sunt ruşii dispuşi să meargă. Pe 31 ianuarie, fostul consilier al lui Putin, economistul Andrei Ilarionov, a şocat Ucraina declarând public că Moscova a realizat mai multe scenarii care merg de la obţinerea controlului asupra întregii Ucraine până la obţinerea controlului asupra mai multor provincii. Opţiunea a doua pare să fie mai plauzibilă. New York Times a publicat ieri un reportaj realizat la Lvov, care scoate în evidenţă faptul că forţele lui Ianukovici au pierdut complet controlul asupra acestui oraş, aflat în mâinile opoziţiei, dar şi asupra altor două regiuni din vestul Ucrainei. În acest context, un scenariu care să ia în considerare o divizare între Vestul catolic şi naţionalist şi Estul ortodox şi rusofon este plauzibil. Întrebarea este dacă e acceptabil şi pentru europeni şi pentru germani. Potrivit lui Friedman, Germania, în calitatea sa de lider al Uniunii Europene, singura ţară europeană care se poate opune cu un anumit succes lui Putin şi tendinţelor sale separatiste, nu îşi poate permite să piardă din sfera sa de influenţă ţări precum Polonia, ţările baltice, Cehia sau Ungaria, dar nici nu îşi poate permite să îi alieneze pe ruşi. De aici atitudinea sa ambiguă. Berlinul nu a decis încă unde să tragă linia în relaţiile cu Rusia.

Din Ucraina în Texas

De aici şi neîncrederea americanilor, consideră analistul Stratfor. Sub Obama, scrie George Friedman, Statele Unite au adoptat o politică de încurajare a echilibrului puterilor regionale ca alternativă la intervenţionismul erei Bush. Obama preferă, de exemplu, să întărească Japonia pentru a reprezenta o contrapondere la China, în loc să se opună direct expansiunii chineze în Asia.

În Europa de Est, echilibrul puterilor înseamnă slăbirea poziţiei Rusiei în timp ce Moscova devine din ce în ce mai influentă. Iar Rusia poate fi slăbită prin scoaterea Ucrainei de sub influenţa Moscovei. Ar echivala din punct de vedere strategic, scrie George Friedman, cu trecerea Texasului sub influenţă rusească. Întreaga Americă ar deveni vulnerabilă. Democratizarea şi occidentalizarea Ucrainei ar obliga Rusia să se concentreze asupra vestului său apropiat şi să dedice mai puţine resurse în zonele de interes american precum Siria şi Iranul. Implicarea activă a Washingtonului în Ucraina arată că era pasivităţii americane în estul Europei a trecut, scrie analistul american, care remarcă faptul că, de la Varşovia şi până la Bucureşti, aceasta este o veste bună.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.