Cristian Robu-Corcan: Pornind de la Kolakowski, cu Vladimir Tismăneanu (2)

Print Friendly, PDF & Email

Cristian Robu-Corcan: În 1949 presa sovietică a lansat o campanie furibundă împotriva „cosmopolitismului”, adică împotriva culturii „burgheze”, occidentale, identificată ca un focar de putrefacţie şi decădere. Era un moment în care Uniunea Sovietică se afla într-o izolare aproape totală faţă de cultura mondială. „Realismul socialist” domnea triumfător. Curgând fără oprire, poeme, filme, romane, tablouri şi monumente îl proslăveau pe Stalin. Religiozitatea populară era resuscitată într-un grotesc melanj de icoane, rugăciuni rostite în cor, procesiuni, cultul relicvelor, mărturisiri de păcate sub numele de autocritică. Numărul 1 al acestei ideologii? Evident, Stalin – cel mai mare filosof, teoretician, om de stat, strateg, economist etc.

În acest punct, Kolakowski identifică marxismul ca pe o parodie a religiei, dar una goală de conţinut. Vorbiţi-ne puţin, Domnule Profesor, despre această relaţie a bolşevismului cu marxismul şi despre cum stânga preferă s-o nege sau s-o minimalizeze.

Vladimir Tismăneanu: În primul rând, n-aş fi atât de convins că în 1949 putem vorbi de o izolare cvasitotală a culturii sovietice în raport cu aceea mondială. Aceştia sunt anii acţiunilor propagandistice furtunoase, ai congreselor pentru apărarea păcii, ai campaniilor ilustrate de desenele lui Picasso ori ale lui Fernard Leger. Sunt anii poemelor lui Paul Eluard, Yannis Ritsos, Bertolt Brecht, Nazim Hikmet, Pablo Neruda şi atâţia alţii. Sunt anii în care Ilya Ehrenburg ţine discursuri exaltate vorbind „în numele poporului sovietic, poporul care l-a învins pe Hitler, poporul calomniat de duşmani”. Sunt anii în care Aleksandr Fadeev, preşedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, autorul romanului Tânăra gardă, îl ataca pe Jean-Paul Sartre, altminteri tovarăş de drum paradigmatic, drept „hiena dactilografă”. Iar Sartre, în locul unei severe riposte, nu-l pune la punct pe Fadeev, ci îl anatemizează pe Arthur Koestler, fostul său prieten.

Teza celor două lagare, formulată emfatic de Andrei Jdanov la conferinţa de înfiinţare a Cominformului din septembrie 1947, se traduce în pandantul său ideologic – postularea conflictului ireconciliabil dintre „cultura progresistă”, creată în URSS şi statele de „democraţie populară”, susţinută de artişti din Vest (ori din China etc.) precum cei pomeniţi mai sus, pe de o parte, şi cultura „decadentă” a unui Occident mercantil, neurastenic, înfeudat unor valori presupuse a justifica rasismul, exploatarea, injustiţia.

[…]

Revenind la relaţia dintre stânga şi marxism, cred că se impune un exerciţiu de arheologie a ideilor. În perioada despre care vorbim, cel mai important gânditor marxist era Georg Lukacs. Departe de a se delimita de reducţionismul sociologist al stalinismului, Lukacs scria în acei ani volumul Distrugerea raţiunii, în care oferea o interpretare nemediată a relaţiei dintre ideile unor filosofi precum Schelling, Schopenhauer ori Nietzsche şi interesele sociale ale burgheziei. Scopul era să demonstreze solidaritatea axiologică dintre gândirea stângii revoluţionare şi raţionalism. În egală măsură, în acest tablou maniheist, iraţionalismul devenea expresia filosofică a capitalismului expansionist, agresiv şi, de fapt, muribund.

Sigur, în aceeaşi perioadă, în anii ’50, au existat voci ale unor gânditori de stânga independenţi, în special cei grupaţi în jurul revistei Socialisme ou Barbarie (Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Jean-François Lyotard – viitorul teoretician al postmodernismului). Ceea ce atrage stânga radicală către marxism, fie că acest lucru este admis în chip explicit, fie că nu, ţine de teleologia intrinsecă a materialismului istoric. Mai mult, este vorba despre un patos neoromantic, de un iraţionalism gnostic, camuflat în istoricism scientist.

Stânga contemporană pariază pe amnezie şi încearcă să îşi convingă suporterii că bolşevismul a fost o aberaţie, un accident de parcurs. Figuri proeminente ale stângii intelectuale, de pildă celebrul istoric Eric Hobsbawn, sunt gata să condamne catastrofa sovietică ori pe aceea maoistă, dar nu abandonează miturile salvaţioniste din nucleul esenţial al marxismului.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.