Cînd citeam rîndurile de mai jos, în 1995, Iliescu era preşedinte de cinci ani şi Văcăroiu prim ministru de trei, “dreapta” şi intelectualii erau în opoziţie, salvarea ţării venea de la intelectuali iar intelectualitatea interbelică, cu generaţia ’27 în frunte, era ideal de neatins, la mare modă pe atunci. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, cei ce aţi prins vremurile, dar atunci tot ce puteam opune puterii politice erau intelectualii, şi intelectualii interbelici, cu precădere. Pe Culianu, una dintre cele mai importante pierderi ale culturii române (a fost asasinat în 1991, la 41 de ani), îl citeam atunci în trena lui Eliade (dealtfel şi aceste fragmente sînt dintr-o volum numit chiar “Mircea Eliade” şi apărut la editura Nemira în 1995).
Fragmentele ce urmează vorbesc despre relaţia intelectualului român cu capitalismul, despre Iorga şi fiii săi spirituali, despre a doua, a treia şi a patra Romă, despre mesianisme şi românul ca ţăran idilic plugar anticapitalist şi cu nădragii mustind a spiritualitate, despre realităţile imperiale germane şi visele imperiale ruse, despre cum au inventat intelectualii români, imitînd intelighenţia rusă, esenţa anticapitalistă a românului, fie ea ortodoxă, fie doar ţărănească organică şi edenică.
Poate că în 2011 stăm mai bine la mesianism, adică la lipsa lui, cel puţin în aparenţă (deşi, din punctul ăsta de vedere, sînt de analizat discursul despre “o nouă clasă politică” şi relaţia elitelor noastre cu UE, locul unde ne vom găsi odihna veşnică şi unde vom ţopăi pe valhale veşnic verzi ţinîndu-ne de mînă cu meritocraţia, legea, necorupţia, dreptatea, binele şi adevărul, acolo unde mitocanii, speculanţii, corupţii, intriganţii şi venalii pierd întotdeauna în faţa idealiştilor din birouri şi simpozioane, la sfîrşitul istoriei Europei, cînd timpul va sta în loc şi vor urma 1000 de ani de armonie şi pace) dar intelectualii sînt la fel de descumpăniţi în faţa capitalismului. Dacă ne calmăm un pic, ne tragem sufletul şi ne uităm în jur, la taberele care joacă pe scena politică şi intelectuală, la idealurile intelectuale, politice şi etice ale momentului descoperim că, pînă la urmă, mare lucru nu s-a schimbat din 1850, 1903, 1927 sau 1995 încoace. Capitalismul, deşi nenumit, a rămas duşmanul de neiertat şi netolerat al majorităţii, tolerat cu greu de o minoritate, acceptat întru-totul doar de capitaliştii înşişi. Sau, cum ar spune elita românească de peste veacuri, de-ar avea un singur glas: “Capitalismul e frumos, păcat că-i locuit de capitalişti.”
Culianu, prin rîndurile de mai jos, este principalul vinovat pentru circumspecţia cu care am privit şi privesc implicarea intelectualilor în politică şi mai ales proiectele lor “reformatoare”, creatoare de Lumi Noi, Oameni Noi, Clase Politice Noi.
[...]
În fond, în România n-a existat decît o singură mare şcoală istorică, aceea a lui Nicolae Iorga (1871-1940), care profesa ideea unei tradiţii socio-culturale primordiale şi a unei devoluţii istorice: la început, românii cinstiţi şi întreprinzători trăiau într-o armonie care a fost subminată, infectată şi în cele din urmă desfiinţată de intervenţia străină (ungurească, turcească, rusească, evreiască etc.)
Acesta devine un principiu incontestat ce prezidează Zeitgeist-ul românesc pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Cu toate interpretările felurite la care a fost supus, el continuă să domine subconştientul unei întregi epoci, prezentîndu-se ca o evidenţă internă, indiscutabilă şi de nedezrădăcinat din viaţa politică, socială şi culturală a românilor.
[...]
Iorga a fost doar unul dintre profeţii acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puţin patru forme distincte şi interdependente: la stînga, poporanismul, progenitură a socialismului, identificînd entitatea naţională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. Iorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în fiinţa ortodoxă a românilor esenţa culturală a naţiunii; la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinînd poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxismul şi antisemitismul (redus, e drept, la o dimensiune economică şi culturală, nu rasială) voia să înfăptuiască “revoluţia socială a iubirii”, al cărei scop era să creeze Omul Nou, restitutio ad integrum a românului de la începuturile istoriei sale, atunci cînd “străinii” nu-l corupseseră încă…
Aversiunea faţă de capitalism, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice şi fatale în România, unde îşi găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariţia culturii române moderne.
Încă de la apariţia, extrem de tardivă, a capitalismului în România, intelighenţia românească a fost complet descumpănită. Cel dintîi roman modern românesc demn de acest nume, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) (unde ciocoii, termen foarte depreciativ, ar fi echivalentul burgheziei), este o critică feroce a arivismului, însoţită de o exaltare fără limite a valorilor sociale tradiţionale, adică a “armoniei”, a înţelegerii cordiale dintre feudali şi ţărani. Figura cea nouă care vină să tulbure această armonie este arivistul – în fond, reprezentantul eticii capitaliste a liberei iniţiative. Puţin contează că “libera iniţiativă” este denaturată şi transformată, în acest roman, în hoţie şi şarlatanie meschină. Ideea însăşi a capitalismului e ceea ce nu-i convine lui Filimon, cum nu-i convine niciunuia dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX. Aproape că nu există vreo creaţie majoră a literaturii române, chiar dincolo de aceste limite cronologice, care să nu conţină, implicit sau explicit, o “critică” a capitalismului ce nu-i, în sine, decît simptomul unei stări de confuzie, de descumpănire dinaintea invaziei noilor structuri economice şi sociale pe care românii, nefiind pregătiţi ideologic şi etic să le accepte, le abhoră.
După Filimon, e rîndul lui Duiliu Zamfirescu (1858-1922) să prezinte în culorile cele mai negre figura reprezentantului liberei iniţiative agricole, acela care rupe armonia prestabilită dintre latifundiari şi ţărani (în romanele Viaţa la ţară, 1894-95 şi Tănase Scatiu, 1895-96), ştafeta fiind apoi preluată de marele romancier Mihail Sadoveanu (1880-1961), membru al cercului Sămănătorul, care se slujeşte de aceleaşi culori, fără a se fixa totuşi exclusiv asupra capitalismului rural: capitalismul urban, deplasarea forţei de muncă de la sat la oraş şi alienarea totală care rezultă de aici formează subiectul mai multor romane şi nuvele publicate de Sadoveanu începînd din 1904.
Scriitorii şi ideologii români reacţionează violent împotriva noilor structuri economice şi sociale, calificîndu-le de “străine”.
[...]
Există un singur contra-exemplu la această regulă, un exemplu ce nu serveşte, de altfel, decît la a o întări: acela al scriitorului transilvănean Ioan Slavici (1848-1925).
[...]
În scrierile lui Slavici nu e nici umbră din acea rezistenţă dramatică la spiritul capitalismului pe care o manifestau confraţii săi de peste Carpaţi. Pentru Slavici, capitalismul era o realitate, un mod de a trăi, un punct de vedere asupra lumii ce se confunda, într-o anumită măsură, cu propria-i fiinţă, cu propriile-i opţiuni şi idealuri. Aşa cum foarte bine a observat criticul literar N. Manolescu, unul dintre personajele cele mai populare ale lui Slavici, Mara, este o business-woman care acţionează după principiile clasice ale capitalismului primitiv.
[...]
Să rezumăm acum situaţiunea: în România, la începutul secolului XX, nu existau prieteni ai capitalismului, în afara capitaliştilor înşişi. Între războaie, opinia publică, exprimîndu-se prin cele mai influente instrumente ale presei, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă, rămînea de aceeaşi părere, în pofida intrării în viaţa culturală a transilvănenilor, a căror etică religioasă nu era defel intrasingentă faţă de exercitarea comerţului şi a obţinerii de profituri. Curentul dominant, cel al “ortodoxiştilor” avîndu-l ca purtător de cuvînt pe Nichifor Crainic, stabilea o identitate esenţială între poporul român şi creştinismul răsăritean şi prin aceasta împărtăşea cu socialiştii şi poporaniştii repulsia faţă de sistemul de producţie capitalist.
[...]
Membrii Gărzii de Fier, care pozau şi ei în cavaleri ai ortodoxiei, împărtăşeau cu aceasta paradoxul ce-i scăpase unuia din părinţii lor spirituali, savantul Nicolae Iorga, ale cărui idei “reacţionare” au putut fi astăzi uitate din pricină că el a căzut victimă, în 1940, terorii legionare: voinţa de a accentua cu orice preţ apartenenţa României la Orientul bizantino-slav, ceea ce însemna acceptarea, pînă la urmă, a tutelei culturale şi a pretenţiilor imperiale ale ruşilor.
[...]
Bleen
