Cum a fost divizată Polonia de tragedia aviatică de la Smolensk

EXCLUSIV. Bronislaw Wildstein este un intelectual ce provine din rândurile Solidarităţii. Editorialist al cotidianului Rzeczpospolita şi colaborator apropiat al fostului preşedinte Lech Kaczynski, Wildstein explică pentru România Liberă situaţia Poloniei la un an de la tragedia de la Smolensk.

La un an de la tragedia aviatică de la Smolensk, în care au murit, alături de preşedintele Lech Kaczynski, alte 95 de persoane, marea majoritate membri ai elitei politice şi militare, Polonia rămâne profund divizată între adepţii puterii liberale, suspectată că a ascuns, în complicitate cu Moscova, cauzele reale ale accidentului aviatic din urmă cu un an şi ai opoziţiei conservatoare. Din acest motiv, ceremoniile de comemorare au fost marcate de proteste împotriva guvernului şi a Moscovei. Una dintre cele mai puternice voci contestatare îi aparţine lui Bronislaw Wildstein.

A trecut un an de la tragedia de la Smolensk. Aţi scris că lumea a aflat ceea ce autorităţile ruse vroiau să se ştie, prin raportul comisiei ruseşti MAK. De ce nu a avut Polonia o reacţie mai fermă?

Bronislaw Wildstein: Acordul dat pentru preluarea întregii anchete de către partea rusă a fost o abandonare parţială a suveranităţii noastre. Nu spun că ruşii ar fi acceptat cu uşurinţă să ne trateze ca parteneri. Se cuvenea totuşi să se facă toate eforturile pentru obţinerea statutului de partener şi pentru internaţionalizarea anchetei. În schimb, premierul Tusk a acceptat toate concesiile posibile. A acceptat Convenţia de la Chicago, care se referă la avioanele de pasageri, deşi avionul care a suferit dezastrul era militar şi de un tip special, întrucât transporta autorităţile de stat. Polonia şi Rusia semnaseră în 1993 o înţelegere privitoare la dezastrele avioanelor militare, de care guvernul nu a spus nimic, dezvăluită doar de Rzeczpospolita. Putem rămâne cu impresia că premierul Tusk şi echipa sa, în timpul aranjamentelor cu Putin, după dezastru, se gândeau numai la felul în care acest lucru va putea fi cel mai bine vândut opiniei publice poloneze, de exemplu, ca fiind începutul reconcilierii cu Rusia, pe care trebuia să o simbolizeze îmbrăţişările lui Tusk şi Putin.

Politica internaţională a fost înlocuită de trucuri de marketing şi obiectivul său pare să fi fost imaginea premierului şi guvernului. Mai mult, răspunderea guvernului pentru toate omisiunile care au contribuit la dezastru, pentru separarea vizitelor (n.red. – vizita preşedintelui fusese precedată de cea a premierilor Tusk şi Putin), care au dus la tratarea cu mai puţină seriozitate a zborului prezidenţial, este motivul pentru care partidul de guvernământ încearcă să minimalizeze problema şi să facă din ea un accident printre altele.

În ce măsură s-a transformat Polonia într-o altă ţară în acea zi?

B.W.: Multe persoane care au murit la Smolensk nu vor putea fi înlocuite. Li se va simţi foarte mult lipsa în Polonia. Toată puterea, în toate instituţiile, a preluat-o partidul de guvernământ, Plaftforma Civică, şi s-a folosit de ea imediat, punând stăpânire cu totul pe televiziunea publică. Această dominaţie a unei anumite grupări, susţinută în plus de cele mai importante medii formatoare de opinie, de cea mai mare parte a mass-mediei – nu este sănătoasă.

Totuşi, lucrul cel mai sumbru pare a fi azi că tragedia de la Smolensk, în loc să-i unească pe polonezi, aşa cum s-a întâmplat în primele săptămâni de doliu, a dus la fisurarea adâncă a comunităţii naţionale poloneze. Aceasta din vina guvernanţilor şi a establishmentului care îi sprijină. Declaraţia preşedintelui după alegeri, în primul interviu din „Gazeta Wyborcza”, că va îndepărta crucea din faţa palatului prezidenţial, a fost o provocare (n.red. o cruce instalată imediat după Smolensk). Din păcate, eficientă.

Scopul scandalului din jurul crucii a fost acela de a-i transforma – în percepţia publică – pe toţi cei care au apărat-o şi au luat în serios tragedia de la Smolensk, cerând ca ea să fie clarificată şi responsabilii să tragă consecinţele (este vorba mai ales de răspunderea politică) într-un fel de „sectă” fundamentalistă, practicând cultul lui Lech Kaczynski, sau de a-i prezenta ca pe nişte cinici care doresc să dobândească pe seama ei foloase politice. Cu ajutorul preponderenţei în media, s-a perpetuat această imagine. Această problemă îi dezbină pe polonezi într-o manieră excepţională.

Cât de antieuropean era de fapt preşedintele Kaczynski?

B.W.: Reproşul de antieuropenism pare absurd şi necesită o explicaţie mai largă. Funcţionăm, mai ales noi, cetăţenii din Europa Centrală şi de Est, sub presiunea clişeelor pe tema Uniunii Europene. Tot ce se decide pentru noi de la Bruxelles trebuie să fie bine şi dacă cineva îşi pune vreo întrebare privind consecinţele soluţiilor propuse se alege cu ştampila de eurofob.

n Franţa, Anglia sau Germania, orice propuneri europene sunt dezbătute public. Nimănui nu-i trece prin cap să-i eticheteze pe aceia care au o opinie diferită şi să-i trimită în afara UE. Înseamnă că suntem membri de categoria a doua, şi avem dreptul – aşa cum a formulat subtil fostul preşedinte francez Jacques Chirac – numai să tăcem? Ei bine, cred că această abordare a majorităţii românilor, polonezilor şi a altor noi membri ai UE nu este adecvată.

Lech Kaczynski era un realist politic. A înţeles că UE, indiferent de orice clişee politice, este un spaţiu al coordonării intereselor naţionale. A fost conştient că ponderea Poloniei e mai mică decât cea a Germaniei sau a Franţei, dar ştia şi că înţelegerea dintre membrii mai mici ai UE poate constitui o forţă reală. Ca o persoană care a încercat să joace independent de puterile locale, nu a fost deosebit de agreat. Principala problemă a fost aceea că s-au alăturat campaniei împotriva lui şi media poloneze.

În România, debaterea poloneză privind crimele trecutului comunist ne e cunoscută mai ales prin Adam Michnik. Recent, la Bucureşti, el a pus în gardă împotriva lustraţiei, asemănându-o cu metodele bolşevice. Sunteţi, din contră, un partizan al lustraţiei…

B.W.: Nu-mi doresc prea mult să discut la nivel de insulte, aşa că nu mă voi ocupa cu epitete de genul „bolşevici”, care, în cazul lui Adam Michnik înlocuiesc discuţia. Aş pune însă întrebarea dacă – în cazul în care recunoaştem comunismul drept rău – putem să ne opunem decomunizării?

În ceea ce priveşte lustraţia, întrebarea fundamentală pentru democraţie, şi chiar pentru comunitatea naţională, este: avem dreptul la propriul nostru trecut?

În arhivele poliţiei politice este adunată informaţia despre acest sistem şi despre timpul în care a domnit, nu numai despre persoane concrete, ci despre istoria noastră recentă; cine şi pe ce bază ne poate interzice accesul la ea?

Cu titlul de anecdotă aş dori să citez un fapt. Ei bine, Michnik, împreună cu vreo doi colegi de-ai săi, în primăvara lui 1990 s-au uitat prin arhivele securităţii poloneze. I-a permis accesul acolo prietenul său, ministrul de interne de atunci Krzysztof Kozlowski, cel care a declarat că acele arhive ar trebui să fie arse. Când în jurul chestiunii a început să se facă zgomot, s-a făcut „o comisie a Sejm-ului”. Cu toate acestea, nu avem nici un fel de urme ale activităţii sale, nici un raport, nici o dare de seamă. Ei bine, s-ar putea spune ironic că Michnik a văzut în numele nostru arhivele, şi apoi a declarat că acele informaţii conţinute în ele sunt prea dificile pentru polonezi. Ei ar trebui să se mulţumească cu mijlocirea lui. Pentru mine, această concepţie despre democraţie nu este acceptabilă.

Mereu vorbim despre informaţie, nu despre responsabilitate. Nici un proiect de lege a lustraţiei nu a penalizat faptul de a fi fost agent. Pedepsită este doar o minciună la lustraţie şi numai sub forma îndepărtării temporare de la exercitarea funcţiilor politice importante. Deci tot zgomotul în jurul lustraţiei, vorbele mari despre iertare, milostenie, etc, au fost ţintite astfel încât să nu aflăm cine ce a fost în sistemul comunist.

A ni se refuza această informaţie este un nou atac la fundamentele democraţiei. Cum pot cetăţenii să facă alegeri politice, dacă nu ştiu cine au fost potenţialii lor reprezentanţi? Doar îi alegem în mare măsură în funcţie de caracter şi atitudine. Şi ar cam trebui să fim de acord că faptul de a fi fost agent comunist este semnificativ pentru o astfel de evaluare. Membrii vechiului aparat represiv şi ai fostelor autorităţi comuniste sunt în posesia acestor informaţii.

Ea se găseşte în arhivele de la Moscova şi Dumnezeu ştie unde încă. Adversarii lustraţiei doresc deci să le-o refuze exclusiv cetăţenilor polonezi.

Lustraţia deplină, adică dezvăluirea adevărului, în ciuda celor spuse de adversarii acesteia, ar face imposibile „jocul cu dosarele”, şantajele şi bârfele. Ar curăţa atmosfera.

The following two tabs change content below.
Gelu Trandafir
Gelu Trandafir a studiat jurnalismul în Franţa. A fost producător de emisiuni pentru ProTV, realizator şi editor pentru BBC World Service, editorialist la România liberă şi redactor-şef adjunct la Evenimentul Zilei şi Cotidianul. A făcut parte din Delegaţia Permanentă a PNŢCD la începutul anilor '90 şi este membru fondator al Fundaţiei Ioan Bărbuş. A fost membru CNA între 2006 și 2012.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.