Dan Cristian Turturică: Un ministru pe placul Rusiei

    Print Friendly, PDF & Email

    TurturicaAți remarcat ultimul tip de discurs manipulator pro-rus? El sună cam așa: România nu are de ce să se teamă de ofensiva începută de Putin deoarece ambițiile țarului KGB-ist se limitează doar la recâștigarea controlului asupra Ucrainei. Adică asupra unei țări care, potrivit propagandiștilor săi, aparține istoric – și implicit de drept – spațiului de influență militară, politică și culturală rusească. Prin urmare, conform acestei retorici care pare susurată în urechile mai multor jurnaliști și intelectuali români direct de la Kremlin, Rusia și-a trimis comandourile paramilitare să destabilizeze Ucraina deoarece este îndreptățită să-și apere „spațiul vital“. Acțiunile ei se numesc autoapărare și nicidecum neo-imperialism!

    Continuarea raționamentului, sugerată cu fraze întortocheate sau spusă pe șleau, este că dacă România ar înceta să mai țină isonul Statelor Unite ale Americii și câtorva state europene și ar accepta că agresiunea Rusiei asupra Ucrainei și confiscarea Crimeii sunt ceva firesc, nu doar că nu ar avea nimic de pierdut din conflictul ce amenință să se extindă, ba chiar ar putea câștiga: Moscova ar putea renunța la orice pretenție asupra Moldovei.

    Falsitatea acestei teorii, care nu urmărește altceva decât să fisureze consensul occidental în favoarea sancționării Rusiei, este de domeniul evidenței. Dacă s-ar mulțumi să recâștige controlul asupra Ucrainei, permițând, în schimb, ca Moldova, dar poate și alte foste republici sovietice, să-și urmeze visul european, Rusia ar ieși, în final, în pierdere. Din nou.

    De ce? Pentru că, până acum câteva luni, Rusia controla Ucraina și era implicată activ în destabilizarea Moldovei și în blocarea negocierilor cu UE ale celorlalte țări ex-sovietice din parteneriatul estic. Dacă Rusia s-ar mulțumi azi doar cu a recâștiga influența asupra Ucrainei, bilanțul ultimelor luni i-ar fi defavorabil. Ar reuși să împiedice pierderea unei piese prețioase în dominoul geostrategic, dar ar ceda altele.

    Ceea ce contravine flagrant doctrinei lui Putin. Puterea sa de autocrat incapabil să genereze dezvoltare și să aducă bunăstare tuturor cetățenilor săi se bazează exclusiv pe angajamentul tacit că va recupera ceea ce Rusia a pierdut o dată cu dezmembrarea URSS. Acțiunile sale sunt concentrate pe acest unic obiectiv. Este exclus ca Putin să mai accepte vreun târg care să-l oprească să recâștige influența pierdută de predecesorii săi în urmă cu 25 de ani și cu atât mai puțin unul care să-l oblige la noi cedări.

    Putin nu mai are altă carte de jucat decât ofensiva perpetuă. Este singura opțiune care i-ar permite să-și securizeze pe viață funcția de comandant suprem. Sub conducerea lui, Rusia nu se va limita la recuperarea Ucrainei chiar și printr-o invazie armată și va face tot ce ține de ea pentru a-și instala o putere favorabilă la Chișinău și a împiedica intrarea Moldovei în UE – rețetă pe care o va aplica, de altfel, combinând zăhărelul, biciul și tancul, în toate țările ex-sovietice cu aspirații europene sau euro-atlantice.

    În ciuda a ceea ce ne spun din ce în ce mai insistent prietenii Moscovei, ofensiva lui Putin nu privește doar țările din fosta URSS. Nu se va opri nici măcar pe Prut. Nu va intra cu tancurile, dar nici nu se va lăsa până ce nu va readuce și România la statutul pe care l-a avut până în 1990: țară-tampon între Rusia și blocul occidental. Pentru a-și atinge acest scop, mesajele pro-Kremlin pe care acum le auzim sau le citim doar la nivel de articole și comentarii în media vor deveni din ce în ce mai prezente și în discursurile politice.

    Câtă vreme, însă, interesele Rusiei vor rămâne reprezentate doar la nivel declarativ, propagandistic, România nu va avea o problemă. Și nu doar pentru că Rusia nu mai e ce a fost, cât mai ales pentru că România nu se mai află în izolarea în care o împinsese nebunia lui Ceaușescu. Relațiile create prin apartenența la NATO, la UE și prin parteneriatul strategic cu

    SUA constituie tot atâtea mecanisme de siguranță care pot zădărnici planurile celor ce urmăresc să transpună mesajul propagandistic în discurs politic și, mai departe, în acțiune instituțională.

    Singura vulnerabilitate reală a României în fața Rusiei o constituie, în clipa de față, actorii instituționali care pot scurtcircuita aceste mecanisme de siguranță, subminând din interior punțile care ne țin legați de marile democrații occidentale. Pentru că planul Rusiei nu este să ne cucerească, ci doar să ne transforme din nou într-un „no man’s land“, tot ce își dorește regimul Putin este să își găsească aici suficienți aliați care să golească de sens parteneriatele strategice care ne definesc nu doar politica externă, ci și prioritățile de dezvoltare internă.

    În acest context, este de neînțeles cum Guvernul României, care susține de câte ori are ocazia că respectă aceste parteneriate strategice, menține într-o poziție-cheie un ministru care nu se mai bucură de încrederea deplină a aliaților noștri.

    Este vorba de Titus Corlățean, ministrul de Externe, care a reușit performanța negativă de a nu avea, în aproape doi ani de mandat, nici o întâlnire bilaterală cu vreun secretar de stat american. Toate întâlnirile lui Titus Corlățean cu Hillary Clinton și cu John Kerry au avut loc în marja unor evenimente cu participare largă, gen dineul transatlantic din 25 septembrie 2012 sau conferința organizată de Consiliul Atlantic al SUA, de săptămâna trecută.

    Pentru cunoscătorii protocolului diplomatic, absența unei întâlniri bilaterale pe o perioadă atât de lungă reprezintă un mesaj negativ mai mult decât evident. Iar semnificația sa este cu atât mai îngrijorătoare cu cât evenimentele din Ucraina, din ultimele luni, și poziția specială pe care România o ocupă în regiune reclamau cu urgență o astfel de întâlnire.

    În schimb, Corlățean se poate lăuda cu un alt succes. O bilaterală cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei. După cum explica profesorul Armand Goşu, expert în politica rusă şi a relaţiilor din fostul spaţiu sovietic, la vremea respectivă, faptul că lui Corlățean „i s-a organizat o vizită de trei zile, că i s-a facilitat un interviu cu agenţia Interfax, preluat prompt şi în România, şi că a fost invitat să rostească un discurs la Academia Diplomatică a MAE rus reprezintă un nivel de recunoaştere de care nu s-a mai bucurat un ministru de Externe român de foarte multă vreme“. Poate nu întâmplător, din primul comunicat de presă al Ministerului nostru de Externe după invazia Rusiei în Crimeea lipsea exact numele țării agresoare.

    De ce nu a avut Corlățean același succes și în numeroasele încercări de a obține o întâlnire bilaterală cu omologul său american, în condițiile în care România are un parteneriat strategic cu SUA, și nu cu Rusia? Pe scurt, pentru că a rămas fidel intereselor partidului din care face parte, interese care au intrat adesea în conflict cu interesele comune ale României și ale SUA, așa cum sunt ele definite de parteneriatul strategic extins, parafat în septembrie 2011.

    Concret, faptul că Titus Corlățean continuă și azi să privească evenimentele din vara lui 2012 în aceeași cheie partizană în care le-a interpretat atunci reprezintă un semnal clar că nu împărtășește aceeași viziune asupra statului de drept, asupra separației puterilor în stat, asupra independenței justiției cu oficialii americani.

    „(…) Nu respectarea legii şi independenței justiției este ceea ce ne transmite Băsescu, ci amenințarea voalată că se va folosi de justiție, la fel ca la referendumul din 2012, pentru a distorsiona rezultatul alegerilor…“ Prin această declarație, făcută nu în nume propriu, ci în calitate de ministru de Externe, Titus Corlățean îl acuza pe președinte că încalcă principiul neutralității politice.

    Problema cu această declarație nu este că îl atacă pe Traian Băsescu – președintele, de altfel, și-a și asumat deschis partizanatul în favoarea PMP –, ci că pe 27 aprilie 2014, cu trei zile înainte de a-l întâlni pe John Kerry la Washington, în marja conferinței „Toward a Europe whole and free“, Corlățean a ținut să spună că, în continuare, crede că Traian Băsescu a fost, de fapt, demis în urmă cu doi ani și că doar justiția aservită lui l-a salvat.

    Nu trebuie să fii ministru de Externe ca să știi că în vara lui 2012 cea mai fermă voce în sprijinul Curții Constituționale, dar nu numai, a fost cea a Statelor Unite. A alege cu trei zile înainte de a merge la Washington să îți reafirmi crezul din 2012 înseamnă implicit să bruiezi, din nou, cu bună știință, provocator, relația România-SUA cu toate enunțurile jenante, marcate de un complex de inferioritate și de neputința de a respecta jocul democratic, cu care și Crin Antonescu și-a compromis relația cu Washingtonul – „Americanii ne tratează ca pe o colonie. Au călcat în picioare voința românilor, exprimată democratic. Au aruncat la gunoi 7 milioane de voturi. L-au salvat pe Băsescu pentru că este sluga lor“.

    Culmea fățărniciei, Corlățean se împăuna, duminică seară, cu pozele făcute alături de John Kerry exact la Antena 3, televiziunea-megafon care se chinuie cel mai tare să-i portretizeze pe liderii americani drept cei mai mari dușmani ai democrației mioritice. Bun, dacă este așa, de ce se mândrește că s-a pozat lângă unul dintre cei ce au furat voturile românilor?

    Dacă ar fi fost prima declarație de acest fel a lui Corlățean, poate că nimeni nu ar fi luat-o în serios. Dar nu este. Corlățean revine constant, ritmic, la acel moment și ține să arate lumii întregi că privește și azi SUA și Germania ca pe niște stăpâni de colonie care își salvează guvernatorii servili de furia poporului asuprit – texte pe care, coincidență, le repetă de doi ani încoace și propagandiștii SVR-ului.

    Cum poate avea John Kerry un dialog sincer și constructiv cu cineva care îi spune, de fapt, că nu îl respectă și că nici nu îi pasă de consecințele sfidării sale? Cum își poate pleda România cauza pentru a primi mai mult sprijin militar american prin vocea unui om care repetă aceleași idei pe care le răspândește „Răcnetul Kremlinului“?

    Câtă credibilitate poate să aibă un ministru de Externe care, în martie 2012, pe vremea când era parlamentar, declara amenințător că, dacă Adrian Năstase va fi achitat în dosarul Zambaccian, procurorul trebuie arestat? Ce greutate au cuvintele lui la Bruxelles când, un an mai târziu, când devenise ministru de Externe, spunea, țâfnos, că, dacă ne va fi amânată iar intrarea în Schengen, „România nu mai e interesată. Așa cum am trăit fără Schengen, putem să trăim în continuare…“?

    Foarte puțină credibilitate și aproape zero greutate. Ceea ce este extrem de îngrijorător într-un moment în care diplomația românească are nevoie de un lider vertical, cu prestanță, pentru a face față provocărilor momentului.

    Corlățean nu este un astfel de lider deoarece nu înțelege nimic despre ce așteaptă partenerii (și nu colonizatorii) României de la el. În primul rând, să fie cinstit. Să nu mintă. Iar circumstanțele în care a picat acest test sunt pur și simplu penibile.

    Potrivit unor surse oficiale care doresc să rămână anonime, Titus Corlățean i-a spus Victoriei Nuland, asistentul secretarului de stat american pentru afaceri europene și eurasiatice, că Traian Băsescu intenționează să încalce Constituția și să candideze pentru un al treilea mandat prezidențial. În ciuda faptului că un astfel de scenariu era aberant, a fost nevoie de asigurări de la cel mai înalt nivel că informația este complet falsă. De ce? Pentru că nimeni în lumea civilizată nu își poate imagina că un ministru de Externe poate minți cu atâta nerușinare.

    Faptul că la Washington și la Bruxelles nimeni nu îl mai crede pe cuvânt pe Corlățean nu îl privește doar pe el. Ne privește pe fiecare dintre noi, pentru că el reprezintă România. Ar fi o tragedie ca de puterea lui de convingere să depindă vreodată soarta acestei țări. Așa cum s-ar putea întâmpla dacă războiul care mocnește în Ucraina se va întinde, iar România va avea nevoie ca militarii NATO să-și dea viața pentru a ne apăra granițele.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.