Dan Nicu: Transnistrizarea Ucrainei

rusia putin
De câteva săptămâni, statul ucrainean se plasează într-o nouă realitate: cea a obligării sale la armistiţiu şi compromis cu Moscova, prin forţa împrejurărilor.

Un război purtat într-un teatru de operaţiuni militare care cuprinde mai multe milioane de locuitori paşnici, soldat până acum cu pierderea a mii de vieţi din rândurile combatanţilor şi civililor, dar şi cu distrugeri estimabile financiar cu numere cu nouă zerouri, nu poate fi purtat prea mult timp dacă te numeşti Ucraina, eşti o fostă colonie rusă numită „republică sovietică” iar fosta şi, până la un punct, actuala metropolă imperială este setată pe menţinerea ta în propria zonă de influenţă pe care o numeşte „vecinătate apropiată” şi ar dori-o recunoscută ca atare de ceilalţi exponenţi ai lumii multipolare de după încheierea războiului rece. Aşa că accepţi să acorzi drepturi temporare de autoguvernare în acele părţi ale regiunilor Doneţk şi Lugansk pe care teroriştii de obedienţă, înarmare, dotare şi, în mare parte, provenienţă geografică rusă (de pe teritoriul Federaţiei Ruse), în schimbul încetării bilaterale a focului, a instaurării păcii şi a negocierii cu reprezentanţii legitimi ai celor două regiuni afectate de confruntările militare, în limitele propriei constituţii.

O evoluţie similară a evenimentelor s-a putut constata, cu peste 22 de ani în urmă, şi într-o altă fostă colonie sovietică, mult mai redusă teritorial şi, prin urmare, mult mai nesemnificativă pentru majoritatea statelor şi instituţiilor care compun ceea ce se numeşte „comunitate internaţională”: Republica Moldova. Nu voi intra în detalii, însă oricine posedă o cunoaştere, fie aceasta şi sumară, a emergenţei aşa-ziselor „conflicte îngheţate” în spaţiul post-sovietic, îşi poate da seama că Moscova utilizează un scenariu „vechi, dar bun” (adică eficient): şantajarea conducerilor fostelor republici sovietice cu perspectiva iminentă, realizată în repetate rânduri, a destrămării teritoriale prin pierderea controlului asupra unei părţi din teritoriu şi cu perspectiva mult îndepărtată de restabilire a controlului asupra acesteia, o perspectivă utilizabilă pe termen nedefinit şi la care se poate renunţa doar în schimbul pretinsei reintegrări a republicii post-sovietice în sensul asumării garantării juridice a rămânerii în sfera rusă de influenţă, adică în vecinătatea apropiată.

După cum scriam în martie, Ucrainei i se va pregăti o dublă care s-o menţină alături de Rusia sau în afara UE şi NATO, lucruri care înseamnă, de fapt, revenirea la statu-quo-ante de dinainte de schimbarea de putere din februarie: 1. anexarea unei părţi din teritoriu (Republica Autonomă Crimeea) şi 2. forţarea unei expresii (pseudo)statale pentru separatismul din Donbass, separatism care-şi are originile în mişcările anti-maidan şi pro-Ianukovici survenite în urma evenimentelor politice din Kiev.

Această strategie dublă funcţionează, iar Kievul a fost deja constrâns de situaţie, în principal de economia luptelor care îi pun probleme în urma intervenţiei forţelor armate ale Federaţiei Ruse, să accepte şi să voteze, în Rada Centrală, o lege care care permite autoguvernarea în est, în schimbul încetării ostilităţilor militare.

Însă de la înţelegerile de la Minsk, acum câteva săptămâni în urmă, zeci de militari ucraineni au continuat să fie omorâţi sau răniţi de forţele armate ruse în cooperare cu teroriştii mai mult sau mai puţin localnici, în confruntări militare. Au loc, în continuare, lupte pentru controlarea aeroportului din Doneţk.

În logica acţiunilor Federaţiei Ruse, compromisul cu ucrainenii (sau cu moldovenii) echivalează cu pierderea acestor state şi, implicit, acceptarea dreptului ca fiecare dintre ele să-şi decidă de unul singur viitorul. Este tocmai ceea ce Moscova nu-şi poate permite deoarece atunci ar pierde unele zone geografice din extrateritorialitatea ei de sub propriul control, adică va putea fi pusă în situaţia de a avea trupe NATO la câteva sute de kilometri de Moscova.

Unicele compromisuri care să mulţumească partea rusă vor fi cele în care Kievul, şi, respectiv, Chişinăul, renunţă la proiectele lor de integrare europeană şi euro-atlantică, şi, dezirabil, rămân în conglomeratul numit CSI.

Până atunci, vor exista, probabil, şi alte „încetări ale focului”, însă cu fiecare nouă concesie făcută faţă de liderii de la Kremlin, ucrainenii vor fi nevoiţi să dea şi mai mult, să renunţe, practic, la unul dintre cele mai importante aspecte ale statului suveran: dreptul de a-şi construi nestingheriţi de nimeni propria politică externă şi sistemul de alianţe.

Armistiţiul a fost semnat, numărătoarea inversă a început, punctul final ar putea fi transnistrizarea întregii Ucraine prin aşteptarea momentului potrivit pentru o schimbare de ordin politic, la Kiev, una care să aducă la putere dacă nu pro-ruşi, atunci cel puţin persoane care sunt dispuse să garanteze renunţarea ţării lor la dezideratul integrării în UE, şi, mai ales, în NATO. Caz în care europenizarea Republicii Moldova devine mult mai dificilă.

Ucraina democratică este miza depăşirii post-sovietismului şi a intrării într-o zonă a negocierilor bilaterale oneste şi fără şantaje, între fostele state sovietice şi fosta lor metropolă – Federaţia Rusă.

Putin ştie asta, de aceea nu va lăsa Ucraina să plece prea curând. În schimb, va încerca să o transnistrizeze, incluzând-o în clubul select al victimelor ex-sovietice ale Rusiei, alături de Georgia şi Republica Moldova.

Primul pas în direcţia transnistrizării Ucrainei a fost deja făcut: mă refer la armistiţiul de la Minsk. Însă la ruşi armistiţiile se încheie atunci când de ele are nevoie Rusia, iar luptele se reiau din exact aceleaşi motive utilitariste.

sursa: http://adevarul.ro/international/europa/transnistrizarea-ucrainei-1_542a030b0d133766a88912ad/index.html

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.