Daniel Uncu: Ieşirea din marasm

    Print Friendly, PDF & Email

    Aşa a câştigat puterea Syriza în Grecia. Aşa a acumulat puncte procentuale Podemos, în Spania. Aşa a preluat puterea Chavez, în Venezuala – ajunsă între timp în faliment. Pe acest tip de discurs, care evită orice referire la diferenţierea doctrinară şi exultă ideea – cât se poate de frecventabilă şi de fastă, de altfel – de luptă împotriva establishmentului corupt!
    Am scris de-a lungul timpului în termeni critic-vehemenţi cred că, sute de analize şi comentarii la adresa establishmentului corupt transpartinic, de sorginte comunistotidă din România, care a acaparat până la urmă toate partidele, indiferent de orientarea lor doctrinară şi le-a asimilat “sistemului”. Nu cred că este cazul să insist.

    Problema cu care se cofruntă România acum este însă, – pe lângă încleştarea homerică dintre anti-corupţie si corupţie – una care cu uşurinţă poate scăpa din vedere la o analiză obişnuită. Aceasta tinde să consacre ideea nefastă că, de fapt, spaţiul public românesc nu are nevoie de precizie şi relevanţă doctrinară, deoarece prioritatea numărul 1 o constituie igienizarea arealului politic autohton, cu toate încrengăturile lui socio-economice şi nicidecum diferenţierea doctrinară dintre stânga şi dreapta. Aparent, orice om de bun simt dar neatent poate fi de acord cu această afirmaţie. Da, aşa este! Prioritatea este igienizarea. La ordinea zilei stă reconstrucţia democraţiei autohtone pe baza valorilor statului de drept. TOCMAI DE ACEEA, RELEVANŢA DOCTRINARĂ REPREZINTĂ CHEIA DE BOLTĂ A REFORMEI CLASEI POLITICE ROMÂNEŞTI!

    Corupţia generalizată, transpartinică, a luat locul doctrinelor. Asta este, de fapt, uriaşa problemă cu care ne confruntăm. Partidele politice apărute în România anului 1990 şi în anii care au urmat au fost tributare realităţii distopice construite de neocomunismul iliescian, care mai întâi a demonizat orice tip de discurs democratic, occidental şi cu precădere pe cel de Dreapta, iar apoi a diluat până la irelevanţă, prin alimentarea pandemiei corupţiei transpartinice diseminată prin infiltrarea copioasă a partidelor istorice (PNT-cd, PSDR-Sergiu Cunescu şi PNL) de foşti aparatnici ai PCR şi, mai ales, ai presupus defunctei Securităţi. În consecinţă, doctrina prevalentă a devenit, pas cu pas şi cedare cu cedare, corupţia însăşi! Doctrinele ar fi trebuit să producă politici publice diferenţiate, care ar fi trebuit să diferenţieze programe de guvernare, care ar fi trebuit să consolideze valori şi principii de extracţie inclusiv morală diferite, toate dedicate guvernării de calitate, definita printre altele de responsabilitate, transparenţă, domnia legii, incluziune, eficienţă. În schimb, însă, dispariţia doctrinelor sub tăvălugul corupţiei a distorsionat cumplit exerciţiul politic generic şi pe cel al guvernării – în toate componentele ei centrale şi locale şi a produs o realitate anomică, dominată de forţa legii clanului de tip medieval. Criteriile calităţii profesionale şi ale moralei meritocratice au fost înlocuite de valorizarea bunului plac al şefilor de grup politic de sorginte infracţională. Nicidecum, doctrinară. Dezincriminarea mai deunăzi a conflictului de interese de către Parlament în speţa celor care şi-au angajat rudele în posturi publice, reprezintă dovada elocventă a forţei cu care paradigma de clan domină societatea românească în detrimentul oricărui alt criteriu. Precaritatea preciziei şi relevanţei doctrinare, susţinute de îmbrăţişarea corupţiei ca vocaţie politică prevalentă au schimonosit până la caricaturizare democraţia şi au produs o societate kafkiană plină de delicii orwelliene.

    De aceea este imperios necesar să ne întoarcem la doctrine! Absenţa purismelor – în sensul exigenţei, în materia relevanţei doctrinei în expresia guvernării dar şi a poziţionărilor faţă de diverse teme de interes public – a transformat partidele în nişte simple vehicole ale intereselor subterane, veritabile SRL-uri politico-economice, având target-uri financiare proprii fără nici o legătură cu asumarea puterii în interesul cetăţeanului. Partidele ajunse în arealul puterii – şi mă refer aici inclusiv la cele care din când în când au intrat în opoziţie! – nu şi-au asumat decât accidental rolul de think-tank-uri producătoare de politici publice faste, derivate din doctrine şi dedicate modelării societăţii în favoarea cetăţeanului. De aici şi mitologia urbană a diluării inevitabile (?) a importanţei doctrinare în actul de guvernare, ca urmare a – vezi, Doamne! – „pragmatismului implacabi al cifrelor”. O minciună de proporţii epice, propagate în mediul public pentru a camufla dezinteresul total faţă de relaţia doctrină-programe de guvernare-cetăţean al mai marilor zilei. O camuflare susţinută şi de finanţarea şi promovarea incompetenţei şi imposturii unui număr impresionant de mare de persoane din aparatul de stat. Excepţiile nu au făcut decât să confirme regula. Industria românească de plagiat este, în acest sens, un veritabil brand de ţară.

    De partea cealaltă, a alegătorului, în absenţa dihotomiilor doctrinare autentice, care să impacteze diferit viaţa cetăţii şi care să plaseze polemica electorală în spaţiul alegerii dintre stânga şi dreapta, pe baza programelor politice şi de guvernare diferite, electoratul a devenit indiferent la fenomenul politic, dacă nu cumva scârbit de acesta şi nu i-a mai rămas decât să se retragă în spatele redutei intereselor proprii, după modelul adoctrinar servit de politic si modelat de baronii locali. Absenţa prevalenţei doctrinare, căsăpite de exerciţiul public dedicat accederii la putere şi exersării ei doar cu scopul de a devaliza resursele statului în folos personal şi al acoliţilor, prin sfidarea totală a cetăţeanului, parcă a distrus şi bruma de valori morale care mai sălăşuia natural în fiecare român. Pe acest trend devastator pentru sănătatea vieţii democratice şi că răspuns la “cererea publicului”, manipulat şi adaptat noilor realităti, au apărut politicieni care se declară… apolitici şi care afirmă cu tărie că ei şi formaţiunile lor… politice nu îmbrăţişează nici un fel de doctrină… politică (sic!) în afară de cea a luptei împotriva sistemului. Ceea ce, pentru orice observator avizat, este evident că goleşte de substanţă un atare expozeu politic. Rămânem cu o formă lipsită de orice fond. Cu o atare propunere nu se poate conduce nici măcar un sat, ce să mai vorbim despre un oraş sau o ţară. Mă refer, evident, la cazul USB/USR.

    Astfel, în acest spaţiu doctrinar presupus gol, extras din lehamitea indusă a electoratului faţă de doctrinele maimuţărite de corupţie, se poate pune … orice! Absolut, orice! De fapt, asta se şi întâmplă, deja. De aceea, nici nu am să insist asupra faptului că această atât de, aparent, atrăgătoare poziţionare adoctrinară a USB şi a lui Nicuşor Dan este, de fapt, paravanul convingerilor progresist stângiste cu reflexe de extremă stânga şi junghiuri putiniene. Am scris şi voi mai scrie despre acest lucru.

    Fără să fi epuizat subiectul, voi conchide în metru inflexibil: ieşirea din acest haos moral-politic nu se poate face decât prin diferenţiere doctrinară afirmată vocal, robust, autentic şi credibil!

    Este o necesitate absolută, una dintre condiţile sine qua non pentru reformarea şi salvarea democraţiei româneşti!

    Dan Uncu

    Un gând despre “Daniel Uncu: Ieşirea din marasm

    1. Iesirea din marasmul Romanesc nu se poate decat prin lovitura de fortza, cu sange! Poporul are insa alte ”treburi” si politica nu e de el iar licentiatii ( nu toti sunt intelectuali!!), ori au tradat idealurile democratiei , ori nu-i intereseaza politica si nu au nici cea mai mica idee de miscarile de trupe de pe scena Romaneasca. Cum Armata e impanata bine cu comunistoizi si alte hahalere cu grade inalte si pensii grase , lovitura de fortza este quasi imposibila. Prin urmare , marasmul are toate sansele sa se adanceasca iar ”viitorul” sa fie acelasi prezent submediocru pt natiunea Carpatina! Cred ca sunt foarte aproape de adevar.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.