Daniel Uncu: Pacifismul asasin al stângii şi societatea utopică (I)

Print Friendly, PDF & Email

Tot citesc despre cum stânga progresistă – politică, academică şi jurnalistică – promovează în spaţiul public înţelegerea între oameni prin puterea dragostei şi cum, per a contrario, dreapta, mai ales cea conservatoare, întreţine frica, xenofobia, sentimentele revanşarde, ura dintre oameni.

Evident, o atare minciună tipică realităţii neomarxiste de extracţie marcusiană pe care o trăim, nici măcar nu are nevoie de o analiză critică, nu-i aşa? Fie şi numai pantru că, este emisă de trompetele stângii, elucubraţia îşi arogă calitatea de „bun public”, asumat a priori de mase, ceva de la sine înţeles şi, ca atare, de netăgăduit.

Cum nu achesez la asemenea preţiozităţi găunoase, perorate deşănţat de corifeii socialişti ai distrugerii ethos-ului occidental, am să îmi permit obrăznicia incomensurabilă de a face unele precizări, izvorâte – evident! – din „tenebrele conservatorismului intolerant”, care i-a dat lumii, printre alţii, pe Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Lord Ashcroft, John McCain sau Edmund Burke, Alexander Hamilton, Milton Friedman şi Russel Kirk.

Ipocrizia stângii este, probabil, egalată doar de agresivitatea ei. Spaţiul public a fost realmente intoxicat de aceste şabloane pe care naivii le îngurgitează pe nerăsuflate, fără să observe că toleranţa, iubirea şi acceptarea alterităţii sunt copios autocenzurate când stânga constată contrariată că EXISTĂ păreri contrare, articulate şi extrem de bine argumentate! Ca să vezi… Invarialbil, stânga îşi arogă în asemenea cazuri monopolul injuriei. Instantaneu cine nu este de acord cu ideile atotsuficientei stângi devine nazist, populist (?), xenofob, hater. De fapt, tot ceea ce vine din stânga este considerat fast – indiferent cât de nefast, aberant sau criminal ar putea fi în realitate – în timp ce ideile dreptei sunt, a priori, nefaste, retrograde, „descalificante pentru condiţia umană” (!). Este interesant cum se scrie istoria şi cum o înfricoşătoare majoritate se declară în continuare de stânga – comunişti, neomarxişti sau progresist-stângişti – sau doar simpatizantă a stângii, în condiţiile în care stânga a produs aproape 100.000.000 de morţi de-a lungul istoriei recente (vezi, „Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression”, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, London 1999).

Pe această realitate se construieşte cu impunitate discursul deconstructivist occidental al Noii Stângi, discurs deschis de Herbert Marcuse – excepţional de toxicul corifeu al marxiştilor grupaţi în Şcoala de la Frankfurt -, care devenea filozoful principal al stângii contestatar-hippiote a anilor ’60. În treacăt fie spus, Marcuse este cel care a elaborat sloganul „Make love, not war!”, ca vârf de lance al „perversităţii polimorfe” şi „libertăţii sexuale” – postulate în lucrarea „Eros şi Civilizaţie” (1955) – concepte din care îşi trage seva şi retorica actuala comunitate LGBT… Marcuse afirmă: „Perversiunile par să o fere o „promesse de bonheur” mai mare decât cea a sexualităţii normale. De unde provine această promisiune ? Freud accentuează caracterul „exclusiv” al abaterii de la normă, împotrivirea ei faţă de actul sexual, orientat spre reproducere. Astfel, perversiunile exprimă un protest împotriva subordonării sexualităţii faţă de reproducere şi împotriva instituţiilor care o apără. Teoria psihanalitică vede în practicile care împiedică procrearea o opoziţie faţă de perpetuarea lanţului reproducerii şi deci împotriva dominaţiei paterne, o încercare de a împiedica „reapariţia tatălui” (cu extensie preventivă asupra prevalenţei Tatălui Divin – s.n.)”; (Herbert Marcuse, „Scrieri filozofice” – Editura Politica, 1977). Ring a bell…?

Graffito_in_University_of_Lyon_classroom_during_student_revolt_of_1968[1]

Începând cu anii ’60 ai secolului XX şi până la jumătatea deceniului şapte, Marcuse publică „Omul unidimensional”(1964) , „Toleranţa represivă”(1965) , „Eseu asupra eliberării”(1969), „Contrarevoluţie şi revoltă”(1972) , „Măsurători ale timpului”(1975 ), lucrări ce formează o parte importantă a bazei filozofice a „doctrinei”, numită astăzi CORECTITUDINE POLITICĂ (nu trebuie uitate, evident, contribuţiile „minunate” ale lui Lukacs, Eric Fromm sau Habermas).

Dar, să revenim, aşadar, la toleranţă şi la iubirea de oameni, propăvăduite de actuala „academie politică a stângii”, ca justitificare a programului de disoluţie a Occidentului. În marşul ei triumfal către edificarea noii societăţi, stânga este gata, în virtutea toleranţei şi a iubirii de oameni carevasăzică, să sacrifice indiferent câte vieţi omeneşti! Nu contează câte cadavre sfârtecate în explozii sinucigaşe detonate de fundamentalistii islamici. Nu contează câte trupuri mitraliate de soldaţii Profetului. Nu contează câte decapitări. Nu contează nici câte violuri – o categorie de infracţiuni de-a dreptul minoră prin comparaţie cu atentatele, statuată ca atare, în mod plenar, de modul în care care autorităţile germane au reacţionat după Revelionul asaltat sexual de la Koln, de anul trecut. Nu contează! Contează doar iubirea de oameni şi ţelul suprem de „dezvoltare” a societăţii către logica „raţională” a evadării noastre, a tuturor, de sub dominaţia societăţii de consum capitaliste. Chiar şi prin evadarea în moarte a cetăţenilor occidentali, înrobiţi de consumerism, evadare facilitată generos de către jihadişti, întru gloria eternă a agendei nemiloase a stângii neomarxiste.

Dan Uncu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.