Despre prejudecăți

E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, traducere Mihaela Czobor-Lupp.

„Vedeţi, domnule, că în această epocă luminată nu mă dau înapoi de la a mărturisi că, în general, noi sîntem oameni ai sentimentelor naturale; că în loc să înlăturăm toate vechile noastre prejudecăţi, le venerăm într-o măsură considerabilă şi, pentru a pogorî şi mai multă ruşine asupra noastră, le venerăm tocmai pentru că sînt prejudecăţi. Le venerăm cu atît mai mult cu cît ele sînt mai vechi şi mai răspîndite printre noi. Ne temem a-i lăsa pe oameni să trăiască şi să aibă relaţii cu ceilalţi numai pe baza a ceea ce le poate oferi propria raţiune, deoarece bănuim că ceea ce poate oferi raţiunea fiecăruia nu este îndeajuns, aşa încît indivizii ar face mai bine să se servească de stocul şi de capitalul pe care naţiunile şi diferitele epoci istorice l-au acumulat de-a lungul timpului. Mulţi dintre gînditorii noştri, în loc să distrugă prejudecăţile generale, îşi folosesc inteligenţa pentru a descoperi înţelepciunea ascunsă care dospeşte în acestea. Dacă ei îşi ating scopul, şi numai rareori îl ratează, consideră atunci că este mai înţelept să perpetueze prejudecata, împreună cu miezul raţional al acesteia, decît să înlăture forma prejudecăţii şi astfel să lase raţiunea în toată nuditatea ei; deoarece prejudecata oferă raţiunii pe care o înglobează, motivul care constituie puterea acesteia de a acţiona şi atracţia care asigură permanenţa acesteia. În cazuri de urgenţă, prejudecata se află, oricînd, la îndemînă pentru a fi folosită; ea angajează mintea pe făgaşul ferm al unei înţelepciuni şi al unei virtuţi deja constituite, astfel încît, în momentul deciziei, omul nu este lăsat pradă ezitării, scepticismului, confuziei şi îndoielii. Prejudecata face din virtutea omului o deprindere şi nu o serie de acţiuni lipsite de orice legătură. Prin mijlocirea prejudecăţii întemeiate pe raţiune, datoria devine o parte constitutivă a naturii omului.

Oamenii voştri de litere şi politicienii voştri, ca şi printre ai noştri întreg clanul celor luminaţi, gîndesc cu totul altfel asupra acestor chestiuni. Ei nu au nici un fel de respect pentru înţelepciunea altora; în schimb, se încred pînă peste măsură în propria lor înţelepciune. Ei consideră că a distruge o ordine veche a lucrurilor, pentru simplul motiv că este veche, este un lucru întemeiat. Cît priveşte ordinea nouă a lucrurilor, nu au nici un fel de temeri în ceea ce priveşte durata unei construcţii ridicate în grabă, deoarece durata nu este o problemă pentru cei care consideră că înaintea lor nu s-a făcut decît prea puţin sau chiar nimic şi care îşi pun toate speranţele în descoperire. În concepţia lor, elaborată sistematic, toate lucrurile care conferă permanenţă sînt vătămătoare, prin urmare ei se află într-un război necruţător cu toate soiurile de aşezăminte. Ei cred că toate formele de guvernămînt pot fluctua precum moda, fără ca acest lucru să aibă vreo consecinţă gravă şi că nu este necesar nici un principiu de ataşament faţă de Constituţia ţării lor, cu excepţia sentimentului că lucrurile funcţionează în avantajul lor, pentru moment. Ei vorbesc întotdeauna ca şi cum ar crede că între popor şi magistraţii săi nu există decît un singur fel de înţelegere: aceea care îi obligă doar pe magistraţi, fără a obliga, în acelaşi timp, şi cealaltă parte, astfel încît suveranitatea poporului include dreptul de a dizolva această înţelegere, fără nici un alt motiv decît propria sa vrere. Ataşamentul lor faţă de propria ţară nu durează decît atîta timp cît coincide cu unele dintre proiectele lor nefondate; el începe şi se sfîrşeşte odată cu acea configuraţie politică care se potriveşte cu opiniile lor de moment. Acestea sînt doctrinele, sau mai degrabă sentimentele, care par să domine în rîndul noilor voştri oameni de stat.“