Dragoș Paul Aligică: Despre Stat și Națiune. Răspuns lui Dan Tăpălagă

    Print Friendly, PDF & Email

    Intr-un articol remarcabil (vezi aici) Dan Tapalaga reuseste sa articuleze clar si inteligent o pozitie pe care multi intelectuali, jurnalisti si reformisti romani o sustin mai mult sau mai putin explicit.

    […]

    Punct de plecare, nu concluzie
    Sa incepem deci: Pozitia lor este pana la un punct corecta. Nimeni nu are o problema cu obiectivele generoase si cu multe dintre observatiile facute de ei. Numai ca ei trateaza viziunea lor ca punct final, concluzie a discutiei. Eu o tratez ca punct de plecare.

    Problema nu este delimitarea de populism si nationalism gregar, de impostorii si escrocii specialisti in folosorea statului national ca instrument de afaceri si influenta sociala si politica. De accord cu ei in aceasta privinta. Sa ne delimitam. Dar asta e partea usoara. Problema e ce facem dupa aceea. Caci discutia reala abia acum incepe. Unde ei vad o concluzie si un punct final, eu vad o conditie si o premise a adevaratei discutii.

    De pilda, intrebarea: „Cata suveranitate mai trebuie cedata catre Bruxelles in chestiuni economice?” Chiar: cata, va intreb eu? Pe ce criterii si pe ce baza? Cu ce consecinte? Iata o discutie importanta pe care observ ca nu numai partizanii si agentii Bruxellului prefera sa o eludeze, dar pe care si voi, liberali clasici, conservatori si crestii democrati, oameni de dreapta autentici, o eludati.

    Nu zic sa nu cedam. Dar avem dreptul sa cerem o discutie publica pe tema asta? Nu ar fi bine sa ne gandim bine cum cedam si in ce conditii, inainte de a o face? Ce strategii de exit avem? Ce garantii primim pentru varii circumstante si scenarii mai putin roze? Fiindca, iata, se mai intampla si chestii care nu merg exact pe parametrii planificati de birocratia si elita europeana.

    In plus, din cate inteleg, pentru voi externalizarea instrumentelor exercitarii guvernantei nationale unor foruri supranationale este motivata in principal cu ideea de competenta a acestor foruri si organisme. Sa ne guverneze ei, ca noi nu suntem in stare. Totusi, zic eu, poate ca ar fi bine sa reevaluam un pic aceasta premiza, in lumina evolutiilor recente. Nu ca ar fi cine stie ce de capul nostru, dar nici cu politrucii si birocratii lor nu ne e rusine…In plus, ridicole cum sunt, incidentele europene cu apa sau cu becurile de iluminat spun ceva important, un semnal de alarma, nu?!

    Sigur, aici nu e vorba ce dihotomii radicale: Abolirea intergarii europene versus abolirea statului national. E o chestiune concreta si pragmatica de administrare publica si guvernanta. Care este aria de acoperire si competenta a statului national si care este cea a entitatilor supra-nationale? Cum vor fi exercitate functiile guvernarii in aceste arii de competenta?

    Am rezerve la ideea ca sa cedam pur si simplu functii „Europei” doar pentru ca asa zic elitele europene, ca asa e moda si la altii, sau pentru ca noi credem ca europenii de la centru ne vor guverna mai bine decat ne auto-guvernam. Vreau sa aud mai concret cat, cum, pe ce criterii, pe ce analiza de cost/beneficii, cu ce scenarii de avarie si cu ce strategie de exit.

    Tot aud povestea cu Statele Unite ale Europei in analogie cu SUA. Ce se uita este ca SUA, ca sa ajunga modelul vostru de azi, a trecut printr-un razboi civil devastator. Unele state ce au intrat in Uniune, au vrut sa-si exercite optiunea de exit. Nu mai conteaza de ce. Ce conteaza este ca nu s-a putut. Desi constitutional aveau tot dreptul sa iasa. Rezultatul: Statele respective au fost devastate, orasele lor au fost rase de pe fata pamantului, sute si sute de mii de oameni au fost ucisi, deportati, maltratati in cel mai sangeros conflict din istoria SUA…

    Tema de meditatie deci. Ce garantii ai ca odata intrat in mega-structuri de felul asta mai poti sa iesi daca vei constata ca nu functioneza chiar cum credeai, spre beneficiul tau?

    Statele nationale ca „institutii intermediare”
    Dar ceea ce ma mira cel mai tare la prietenii mei de dreapta este ca sa plang de disparitia sau slabirea „institutiilor intermediare”, a acelor forme sociale ce se interpun intre stat si individ (comunitati, biserici, familie, identitati regionale si structuri locale etc.). Ei observa corect ca aceste institutii intermediare erau un instrument, o garantie, un cordon sanitar de protectie a libertatii individuale in fata fortei brute a statului.

    Ei bine, dupa ce se plang si prezinta aceasta teorie foarte corecta, in propozitia urmatoare se dezlantuie impotriva statului national, singura forta capabila sa stea azi in calea mega-fortelor centralizatoare Europene, sa le tempereze si sa le tina in frau. Ideea ca statul national poate fi una dintre institutiile intermediare care intr-o arhitecuta de contra-echilibre institutionale (checks and balances) ar putea sa joace un rol pivotal in prezervarea libertatilor individuale fundamentale, ramane acum doar nota de subsol in teoria lor.

    Ideea de sistem policentric, in care centre de putere la nivele diferite si cu jurisdictii geografice si functionale aflate in competiti si coordonare simultana, pare ca nu are nicio tractiune in ochii lor cand vine vorba de rolul statului national in cadrul sistemului european.

    Zice Dan Tapalaga: „Romania are inca nevoie de biciul extern pentru a putea progresa… mecanismele de monitorizare instalate de Comisia Europeana sau de Fondul Monetar International… ne garanteaza mersul inainte”. Corect. Ce uita Dan si prietenii mei de dreapta este ca acest mecanism de monitorizare functioneaza si invers. Statele nationale si alte institutii intermediare garaneaza si ele mersul inainte prin simplul fapt ca pot cenzura excesele entitatilor supra-statale si supra-nationale. Cu ce sa-i tii in frau cand tu le-ai cedat toate instrumentele relevante exercitarii puterii?

    Un experiment mental pentru ei. In Imperiul Universal, odata instalat, un Lenin si un Stalin pot da oricand o lovitura de stat sau organiza o revolutie. Cine si unde si cum va putea contrapune o forta noii puteri instalate la varful imperiului cand toate centrele de putere alternative au fost emasculate si subordonate ierarhiei administrativ-politice a Super-statului Universal? Unde sa pleci, unde sa emigrezi, unde sa te ascunzi? Cu ce arme sa te aperi?

    Alt experiment mental: In Imperiul Universal, odata instalat, un Hitler poate fi oricand adus la putere de votul popular. Cine si unde si cum va putea contrapune o forta noii puteri instalate la varful imperiului cand toate centrele de putere alternative au fost emasculate si subordonate ierarhiei administrativ-politice a Super-statului Universal? Unde sa pleci, unde sa emigrezi, unde sa te ascunzi? Cu ce arme sa te aperi?

    Economie nationala si capitalism
    Si mai e ceva: Policentrismul puterii este conditia institutionala fundamentala nu numai pentru pastrarea liberatilor individuale dar si pentru progresul economic. Capitalismul nu este doar despre comert liber. Este si despre competitie, creativitate, descoperire si diversitate. Pastrarea unor spatii economice cu diverse sisteme de guvernare economica, cu diverse institutii si politici este o garantie ca mecanismele evolutioniste ce selecteaza si sorteaza experimentele economie, tehnologice si institutioanle ce asigura progresul economic nu vor fi sufocate de uniformitatea birocratica a „centrului”.

    Competitia dintre varii experimente in organizarea economiilor nationale ne-a servit destul de bine in ultimele sute de ani. E un lucru bine documentat de istoricii economiei. Avem motive atat teoretice cat si istorice sa fim rezervati cand vine vorba de abolirea ei prin ucaz de la elita pan-europena sub presiunea unei crize produse exact de aceeasi elita… Sau, mai grav, de sufocarea ei inceata sub presiunea ideologica socialista, mai mult sau mai putin camuflata de birocratiai centralizatoare.

    Sa ma opresc aici. Cred ca am dat suficiente argumente prietenilor mei astfel incat sa putem avansa in aceasta dezbatere si sa o scoatem din zona „nationalisti periculosi, primitivi si legionaroizi plus politruci ai statului national versus elita pro-europeana luminata”. Sa trecem peste asta si sa intram in teme mai serioase deci. Oricum pericolul repectiv il rezolvi tratand tot temele formulate mai sus, nu lansandu-te in polemici inutile cu oameni care nu au fie capacitatea fie interesul sa inteleaga si alte argumente decat cele sustinute de ei…

    Identitatea nationala
    Cititorul va observa insa ca nu am vorbit inca despre identitatea nationala. Am vorbit despre stat, despre statul national eventual, dar nimic despre identitate si nationalism. Sa discutam asta alta data. Sa spun insa, preemptiv, urmatoarele, reluand o discutie pe care am avut-o cu cititorii pe Blogary mai ieri:

    Discutia despre identitate politica si nationala cu unii dintre prietenii mei liberali seamana cumva cu discutia despre existenta lui Dumnezeu cu ateistii. Ateistul stiintific se incapataneze sa iti demonstreze ca Dumnezeu nu exista, aplicand exact metodologia pe care o aplica atunci cand iti demonstreaza pe baza empirica cum ca Spiridusul, Muma Padurii si Bursucul Vorbitor nu exista… Discuta daca ai ce!

    Cei care au o filosofie politica in care identitatea nu exista, nu e un factor cheie sau e irelevanta, se incapataneza sa creada ca pot sa inteleaga si rezolve toate problemele ordinii sociale umane aplicand sabloanele unei mecanici teoretice (de obicei contractualiste). Discuta daca ai ce!

    Cand insa toata povestea merge si mai departe si se transforma intr-o chestionare a posibilitatii unor proiecte colective si a posibilitatii unei identitati colective in realizarea proiectului colectiv, atunci nu mai suntem nici macar in domeniul contractualismului mecanic si rudimentar. Suntem in padure, alaturi de Spiridus, Muma Padurii si Bursucul Vorbitor.

    Dragoș Paul Aligică

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.