Doina Jela: „Do or die” – Vladimir Bukovski și fețele evlavioase ale democrației occidentale

Print Friendly, PDF & Email

Aflu cu o întârziere de neiertat, și numai grație unei postări pe fb a lui Vladimir Tismăneanu, despre cel mai recent episod al luptei de 50 de ani a lui Vladimir Bukovski cu Leviatanul asasinatului politic ruso-sovietice. Depozițiile sale despre  otrăvirea ( în 2006)   a lui Aleksandr Litvinenko, la rândul său ucis fiindcă făcuse dezvăluri despre uciderea lui Boris Berezovski și a Annei Politkovskaia, și mai pe scurt, neobosita  lui opoziție la abjecția și ticăloșia mafiei putiniste, care îi interzisese definitiv să calce pământul țării natale, nu puteau, desigur, rămâne nepedepsite. Și nu ar fi fost, cred, o problemă să-l lichideze, scurt și fără a se sinchisi că lasă urme, așa cum a făcut-o cu atâția  alți adversari,  sau, dacă prefera, exemplar, deși tot în stil mafiot, și pe Bukovski. Acesta trăiește de 40  de ani la o periferie a orașului Cambridge, faimos pentru viața lui universitară, dar altfel nici pe departe vreo metropolă unde să te poți pierde, în caz de nevoie. Dar asasinatele poliției politice rusești sunt nuanțate, adaptate, personalizate, potrivite cu victima. Or Vladimir Bukovski, „a man of a gigantic moral stature”, cum spune textul petiției de susținere inițiată de un grup de compatrioți,  este un om despre care, în josnicia lui  de diavol meschin, acum bine documentată prin atâtea biografii ce i-au fost dedicate, Putin știe  foarte bine că nu era suficient să-l ucidă. Putin știe foarte bine că, în ciuda indiferenței la cauzele majore, care s-a abătut asupra noastră ca o boală a secolului, Bukovski trebuia mai întâi ucis în efigie, doborât de pe soclu, că legendara lui biografie trebuia terfelită, târâtă în mizeria abjecției, care lui Putin și mafiei lui le este atât de familiară. Fiindcă, spre deosebire de propria-i biografie,  cea a lui Vladimir Bukovski este chiar legendară. Intrat pentru mai bine de 12 ani  în închisorile,  lagărele și azilele psihiatrice sovietice, dinainte de a împlini el 20, exasperându-și torționarii, temnicerii și gardienii cu gura lui mare și cu protestele lui bazate chiar pe Constituția și legile brejneviste, este expulzat din URSS, la presiunea organizațiilor de drepturi ale omului și a guvernelor occidentale, la schimb cu comunistul Luis Alberto Corvalan, aflat în închisorile lui Pinochet.  Făcând până și-n aeroport un tărăboi monstru că nu pleacă fără mama și sora lui, rezistând imperturbabil  propriei certitudini că e dus de fapt la execuție, când se trezește pe aeroportul din Viena, în fața unui ciorchine unde microfoane inscripționate cu sigla celor mai mari ziare și televiziuni din lume, prima frază pe care o rostește Bukovski, întrebat cum i se pare acest târg între dictatori, face înconjurul lumii: „Mai bine îl schimbau pe Brejnev cu Pinochet.” Urmează cele două minunate cărți ale lui, turnee nesfârșite de conferințe,  o carieră de biolog și, desigur, războiul neîntrerupt de guerillă cu KGB-ul. Era nelipsit de la toate manifestațiile în favoarea disidenților și a greviștilor foamei de pretutindeni. Inclusiv de la Paris, unde l-a cunoscut Monica Lovinescu.

În 1991,  când reputația lui făcuse înconjurul lumii,  și al cancelariilor europene și americane, unde toți puternicii, de la Jimmy Carter la  Margaret Thatcher,  doriseră să se încredințeze că „așa ceva există”, Bukovski are voie să se întoarcă în URSS. Mai exact,  îl cheamă în ajutor Elțîn, care vrea să și-l asocieze la instrumentarea unui proces al comunismului. Iar el vine, cu condiția să i se dea acces la arhivele Comitetului Central al PCUS. Este autorizat de paznici să intre acolo  înarmat doar  cu un creion cu  care să urmărească, silitor, ca școlarii, rândurile pe pagini. Decât că respectivul creion era un scanner ultraperformant cu care până să se prindă supraveghetorii lui, numai ochi și urechi, fostul zek a copiat zeci de mii de pagini de dosar. A rezultat faimoasa „Judecată la Moscova”, pe care nici un editor nu s-a grăbit vreo doi ani să i-o publice, într-atât de șifonate ieșeau evlavioasele fețe democratice din documentele CC al PCUS. Și, apropo de fețe evlavioase de toate religiile, mereu m-am gândit,  de când l-am cunoscut, că pe omul acesta, neînfricat până la nebunie, de o rectitudine morală cum nu mi-a fost dat să întâlnesc, de o lipsă de vanitate și orgoliu neverosimile, având în vedere căror stăpâni ai lumii ăsteia le câștigase inima,lui Isus i-ar fi plăcut să-l aibă printre apostoli. Deși nu este deloc un spirit religios, afirmând și dovedind cu experimente neurofiziologice de laborator că rădăcinile moralei nu se află în religie. Și deși își privește propria, riscanta și obositoarea luptă cu minciuna și crima, ca pe o consecință firească a propriei incapacități de a se trăda pe sine.  Așa cum privește și interdicția reînnoită de a reveni vreodată, în Rusia democratică, perfect onorabilă și frecventabilă de aproape toate fețele evlavioase ale democrației.

Acesta este omul pe care procuratura britanică îl acuză azi de child pornography offences, pentru poze „realizate sau obținute de el”, înfățișând imagini indecente cu copii. Aceste imagini au fost găsite, chipurile pe laptopul său,  Jeny Hopkins, șefa la Crown Prosecution Service, declarând în aprilie 2015, că punerea sub acuzare a lui Bukovski este „în interes public”. Aproape imediat, Vladimir Bukovski a depus plângere  pentru defăimare, cerând daune materiale și morale. Plângere rămasă fără soluție până azi,  deși de anul trecut, de când continuă  această „persistentă și deliberată campanie de defăimăare, înjosire și persecuție” împotriva lui, Bukovski a suferit o operație pe inimă dificilă și a stat patru luni în spital în Germania. Pentru ca, în 20 aprilie 2016, presa britanică să anunțe că Vladimir Bukovski a intrat în greva foamei, până când „Înalta Curte își va face timp să audieze plângerea mea.”

Inițiatorii petiției menită să atragă atenția asupra scandalului de neîndoielnică sursă kagebistă a cărui victimă a căzut în cele din urmă  acest neînvins,  sunt foști deținuți  politici din fosta URSS,  rude și descendenți.

„Îl considerăm pe Bukovski,  un om de o statură morală gigantică”, spun ei. Ei arată că Bukovski este cetățean britanic și locuiește în Cambridge din 1976.  „Să ne imaginăm acum tragedia ca Bukovski să moară înainte ca dosarul lui să fie examinat, arată ei. Asta ar atrage rușinea asupra Regatului Unit  și a instituțiilor sale pentru întârzierea nepermisă  a actului de justiție.  Bukovski a fost prieten cu Aleksander Litvinenko ucis în 2006 pe pământ  britanic. Astfel, ancheta oficiala a Home Office-ului (departamentul guvernamental pentru imigrație și securitate) a stabilit «printr-o analiza detaliata ca statul rus era responsabil și că (ordinul de ucidere a lui Litvinenko) a fost probabil aprobat de Președintele Putin». Părerea noastră  este că de data aceasta guvernul Marii Britanii este indus în eroare pentru a face treburile murdare ale executanților lui Putin. Facem un apel către toți oamenii cu judecata dreaptă din Marea Britanie să pună presiune pe guvernul Marii Britanii și pe Procuratură, cerând de urgență o analiză independentă a cazului lui Bukovski.(…)”

În continuare, apropiații, îngrijorați de starea sănătății marelui disident, arată: „Bukovski, este cu toate astea de neclintit. El a spus că nu are nicio grabă să moară, dar că este pregătit s-o facă dacă cererea lui de a i se face dreptate nu e luată în considerație.”

Cât despre riscul la care se expună, datp fiind starea lui de spănptate și vârsta, Bukovski declară el însuși, imperturbabil:

„ Cei mai mulți dintre prietenii mei au stat în închisoare și au fost, la un moment dat, în greva foamei. Ei iau treaba asta ca pe ceva absolut normal, fără nicio reacție emoțională nepotrivită.” Și neurofiziologul agnostic își descrie situația:

„După un anumit interval de timp, aluneci într-un fel de euforie. Este o stare incredibilă, minunată. Zbori deasupra lumii.  Imaginația funcționează perfect. Creierul îți merge ca un ceas elvețian. Se pare că funcțiile digestive iau prea mult sânge și oxigen din  porția cuvenită creierului.  Dacă oprești consumul ăsta, creierul funcționează mai bine ca înainte. Greva foamei îmbunătățește și  deprinderile de somn. Sunt un insomniac. Și-mi amintesc că în greva foamei, dormi de obicei foarte bine.”

Nici posibilitatea de a muri, spun prietenii lui, nu o exclude:

„Nu mă tem de moarte. Cum să te temi de ceva inevitabil? Și nu e o moarte fără sens.  Este o moarte care are un scop. Și-n orice caz sunt un om bătrân.”

Așa cum îl cunosc toți cei care au avut privilegiul să-l cunoască, sau care i-au citit măcar  cărțile, Bukovski nu minte și nu bravează. Atunci când l-am cunoscut eu, într-una din memorabilele lui participări la Colocviile de la Sighet, cea din vara anului 2002, aveam în minte o singură secvență din cartea lui, Et le vent reprend ses tours („Și se întoarce vântul”,  Fundația Academia Civică,2002).

Iat-o: Prima dată când a fost azvârlit în carceră, ca proaspăt pușcăriaș, – și pentru gura lui mare a fost trimis la carceră aproape imediat ce a ajuns în celulă  –, când s-a găsit singur în cutia nu mai largă decât un sicriu, uitându-se în jur și gândindu-se cam ce posibilități are să să acomodeze și să trăiască acolo un număr de zile, a început prin a căuta în jur o crăpătură, o fisură,o urmă lăsată de un prizonier care locuise acolo înaintea lui. Și efortul i-a fost răsplătit. A găsit o ascunzătoare în care predecesorul lăsase un minuscul săculeț cu tutun și hârtie. Următoarele două zile, Bukovski a fost ocupat să găsească o modalitate de a fuma acel tutun, în condițiile în care singura sursă de căldură era lumina becului aflat la doi metri înălțime. Confecționarea dispozitivului, scamele scoase din poala cămășii, săriturile pe scândura de dormit așezată oblic pe perete, căzăturile, juliturile, epuizarea și plânsul și în final, după două zile, țigara aprinsă. Aceasta e pe scurt, descrierea plină de umor, a unei metodice, uimitoare puteri de voință, a unei tenacități a unei forțe morale ai crede că neștiutoare de sine.  Nu-mi doream decât să știu la ce s-a gândit în tot acest timp trăit la scara 1/1, absorbit adică exclusiv de clipa prezentă, asemenea copiilor.  Interviul pe care i l-am propus atunci și care s-a întins, prim mail, la aproape o sută de pagini, rezultând din el cartea de alături, cu titlu cu tot, a început cu întrebarea aceasta: „Ce ai avut în cap, Vladimir Bukovski când….” și i-am reamintit secvența. Răspunsul lui a fost scurt: „Do or die.”

Mă tem că și această hotărâre de a-și apăra cu prețul vieții reputația este animată de același imbold. Și scriu aceste rânduri în ziua Paștelui ortodox din dorința ca măcar să nu spunem mai târziu că n-am știut. Iată deci: un om de statura morală a lui Vladimir Bukovski, din familia tot mai rărită de timp a lui Vaclav Havel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Aleksandr Soljenițîn, Jean-François Revel, este târât în noroi de o fantoșă politică temută, ca Vladimir Putin, sub ochii noștri, ai urmașilor. Pentru ca măcar să ne întrebăm ce-ar trebui să facem.

Doina Jela

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.