Dorin Lazăr: Quo vadis, Domine?

    Print Friendly, PDF & Email

    Sunt atît de multe lucruri de spus aici încît nu știu de unde să încep. Rar mi se întîmplă să pregătesc mental un articol vreme de un an;

    pentru articolul acesta mi-am început notițele acum aproape un an, pentru că simțeam nevoia să îl scriu. Dar exact acum, înainte să îl scriu, m-am decis să dau notițele la o parte, pentru că m-am decis să nu fac demonstrații; în plus, multitudinea de exemple ajutătoare ar încurca mai mult. O să dau unul singur, amuzant: prins de beția sărbătorilor, Crin Antonescu s-a grăbit să ne pună sub protecția Sfîntului Cristian, că așa a auzit el că pe 25 decembrie sărbătorim pe cei cu numele de ‘Cristian’. Bine, probabil cineva din staff s-a prins destul de repede și a șters urarea la fel de repede, însă ea a stat suficient cît să fie surprinsă de diverși malițioși de dreapta, care să se și revolte, sau să se amuze.

    Nu o să mă iau de religiozitatea politicienilor. Ipocrizia lui în legătură cu religia e naturală; în fond, el trebuie să simuleze religiozitatea asta pentru electorat fiindcă fiecare vot contează. Tradițional, poporul român este un popor creștin și chiar dacă majoritatea românilor contemporani au fost educați sub comunism într-o atmosferă laică, mai ales în mediul rural religia încă mai ocupă un loc foarte important; biserica din sat rămîne încă un loc central în mintea națiunii.

    Nu același lucru se întîmplă în ceea ce considerăm acum elită intelectuală, formată dintr-o mulțime de tineri ‘open-minded’ care emană ateism în cel mai ignorant mod posibil. De exemplu, Remus Cernea, campionul verde, a refuzat să jure pe biblie, preferînd să jure pe conștiință, neînțelegînd că deja avea conștiința pătată.

    M-am săturat de ateism. Ateismul este o religie ignorantă, e religia lui ‘NU’, o religie care nu poate să se hrănească decît cu distrugerea a tot ce e în jurul ei. Și vorbesc despre distrugere pentru că ateismul nu mai este deloc un refugiu pentru cei oropsiți de ignoranța religioasă, nu; a devenit dintr-un bastion al luptei pentru bunul simț într-o adevărată armie pusă pe distrugerea valorilor creștine. Cum s-a întîmplat asta? Nu contează foarte tare; cert este că în momentul acesta mă simt înconjurat de noua religie a ateismului, și m-am săturat de ea.

    Generația mea atacă în neștire: religia, marele inamic al bunului simț. Opiul națiunilor. “Amice, eu nu am prieteni imaginari”. Se repetă obsesiv referințe la Tanacu, se fac filme. Suntem atei, suntem tari. Lovim creștinismul în neștire. Ah! Crudă soartă. Nu am avea curajul să dăm o palmă similară islamului, așa-i băieți? Ne e cam frică să ne legăm de amicii mohamedani, nu? Dar creștinismul e o țintă facilă; putem să facem mișto cît încape. Fredo & Pid’jin, cunoscutul web-comic românesc, are un personaj numit Jesus. Southpark au făcut o mulțime de mișto-uri la adresa lui Iisus. Cumva, Mohamed nu are parte de o tratație similară. De ce? Trick question: răspunsul politic corect este că Islamul este prigonit de creștini, iar creștinii prigonesc cam tot ce înseamnă bun simț pe lumea asta. De fapt, e impractic să fii ateu într-un mediu în care următorul pas e o bombă sub casă.

    Și chiar dacă generația mea vede în creștinism numai ignoranță, sunt aici ca să afirm contrariul. Mă dezic de generația mea, ignorantă pînă la Dumnezeu și înapoi; creștinismul este piatra de temelie a societății în care trăiesc, este motivul pentru care eu am libertatea de a fi ateu dacă asta îmi doresc. Generația mea uită, cu bună știință sau nu, dar societatea occidentală e o societate care nu are sens fără creștinism. Capitalismul, pentru a funcționa corect, are nevoie de componenta morală pe care o dă creștinismul, altfel se alunecă într-o foame de bani numită corect ‘corporatism amoral’ (dar să nu intrăm în lecții de economie acum).

    Creștinismul este fundația pe care s-a construit Europa modernă. Mergi în orice oraș din Europa, o să remarci bisericile. Nu sunt moschei. Nu sunt ashramuri. Nu sunt nici piramide, nici temple celtice, nici altare shintoiste. Ce ar fi fost poporul român fără creștinism? Doar niște oameni vorbind o latină stricată; creștinismul a fost cel care ne-a coagulat ca și popor, care ne-a făcut să rezistăm invaziilor turcești, de exemplu. Creștinismul ne-a dat tăria morală de a fi ‘români’.

    Și, de fapt, despre asta vroiam să vorbesc. Despre tăria morală. Despre forța de a rezista în fața abuzurilor. Sub comunism, oamenii s-au refugiat în religie; acesta e motivul pentru care comuniștii au inventat lucruri atît de groaznice precum experimentul Pitești. Creștinismul, deși în mare de acord cu idealurile de egalitate, de bună înțelegere, de colaborare între oameni ale comunismului, a fost principalul inamic al comunismului. De ce?

    Spirit. Exact lucrul pe care vrea să-l distrugă ateismul. O generație lipsită de spiritualitate a adoptat ateismul en-masse. Creștinismul, chiar dacă e folosit pentru a ‘manipula’ mase de oameni, este o experiență individuală. Te lasă să gîndești pentru tine însuți, chiar dacă de-a lungul istoriei abuzurile (gen Inchiziția) au fost nenumărate; în cele din urmă, fondul extraordinar al creștinismului e libertatea interioară. E sprijinul moral pe care îl primești necondiționat, căci Dumnezeu te iubește înainte să Îl iubești tu. E o experiență individuală care se poate manifesta la nivelul întregii societăți. Dă speranță, dă încredere; cînd ai primit speranță și încredere în tine de la misionarul ateu cu care ai vorbit în ultima vreme?

    ‘Amice, eu nu am prieteni imaginari’. M-a amuzat ideea cînd am auzit-o prima oară. Apoi însă am auzit replica asta de nenumărate ori, din gura celor care chiar nu pricep că o experiență individuală este, mai presus de orice, o experiență individuală. Nu încerc să vă impun experiența mea individuală cu filosofia creștină, nu încercați să o faceți voi cu mine. Prieteni imaginari? Fie. Prefer prieteni imaginari care mă ajută să trec peste depresii decît prieteni reali care să mi le hrănească.

    Ca și creștin, nu consider însă că am prieteni imaginari. Asta pentru că deși sunt creștin, nu sunt ignorant. Îți respect dreptul de a fi ateu, îți respect dreptul de a fi ce vrei tu, e o libertate pe care mi-o doresc și eu, ca și creștin. În ultima vreme însă creștinismul este prigonit mai ceva ca pe vremea lui Nero.

    Petru vroia să plece din Roma, departe de prigonirea Imperiului. Erau prea puternici, nu reușea să le reziste, și fugea de puterea lor; pe drum însă se întîlnește cu o imagine a lui Iisus, care venea din direcția opusă. “Domine, quo vadis?” “Romam vado iterum crucifigi“, vine răspunsul. Așa prinde curaj Petru să se întoarcă în Roma, să-și continue lucrarea; acceptînd soarta de a fi crucificat, cerînd însă să fie crucificat cu capul în jos, considerîndu-se nedemn de a fi crucificat precum Iisus. Și, desigur, bulversînd o sumedenie de secte anti-christice din epoca modernă, ce au adoptat crucea inversată necrezînd că e de fapt simbolul urmașilor lui Petru, adică al papalității.

    În momentul ăsta, însă, nu mai există nici un Petru care să-l oprească pe Iisus de la a fi răstignit. Și Iisus se răstignește, în fiecare sketch comic ce îl include, în fiecare serial care se amuză pe seama lui Iisus se răstignește din nou.

    Metaforic vorbind, Iisus moare din nou, de data aceasta nu pentru păcatele noastre, ci pentru libertățile noastre. Iisus ne-a adus pînă aici. Iisus mă va duce mai departe, pentru că (și aici zîmbesc un pic amar), precum Toma, am cerut să îi văd rănile. Acum le văd, și cred.

    – Quo vadis, Domine?
    – Romam vado iterum crucifigi.
    – I’m in.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.