Douăzeci și cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe (“Babu”) Ursu

Ineterviu cu Andrei Ursu realizat de Stefan N. Maier (26-11-2010)

Draga Andrei Ursu – se-mplinesc, azi, (scriam asta pe 17) 25 de ani de la uciderea tatalui tau in arestul Securitatii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilant al cazului.  Sa incepem cu omul care a fost Gheorghe Ursu.  Care sint cele mai vii amintiri care te leaga de el ?

Mi-e greu sa aleg… Cred ca n-am apucat – in atitia ani de cautare a dreptatii – sa-mi las libere, sau sa reconciliez inca prea bine, sentimentele, amintirile.  Am fost foarte apropiat de el; intreaga familie am fost foarte uniti. Uite – sint imaginile cind ma ducea, pe umeri, la statia troleibuzului 84, in drum spre bunici, la serialul de simbata seara (era vremea lui Forsythe Saga; si noi n-aveam inca televizor).

Bunicii aveau televizor – si voi, nu ?

Ne-am luat foarte tirziu.  Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, traiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Si oricum, tata prefera sa dea banii pe carti, spectacole, uneori – un tablou, sau sa-i pastreze pentru o excursie in strainatate. Era extrem de modest in sfera materiala; consecvent cu idealismul lui… Alfel, un om foarte generos. In anii ’60 se gindea, premonitoriu, inainte sa-l avem, si ca televizorul ar putea sa ne transforme putin in sclavii lui.  Curind se convingea: cel putin in anii ’80 televiziunea romana, cu propaganda si osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de indobitocire… (…)

A vorbit la Europa Libera ?

Nu, dar a trimis doua materiale – unul despre cutremur, celalalt despre o conferinta a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, in decursul mai multor emisiuni. In dosarul de urmarire informativa at tatei am gasit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat si in anii astia, parca in “22”. Securistii erau inebuniti sa afle filierele prin care le-a scos din tara.  A incercat sa trimita si altele, inclusiv un manifest/denunt al masurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus si eu sa vorbesc cu o fata recomandata de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gindisem ca fiind mai tinar, eu bat mai putin la ochi. N-a tinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceausista foarte tare.  Insa primul material, legat de cutremur, a fost a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securisti.  De fapt, il suspectau de mult ca el era autorul. Declansasera o actiune de urmarire asupra lui, cu numele de cod “Calatorul”, inca din anii ’70. Materialul descria in detaliu, cu citate, modul criminal in care a sistat Ceausescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur.  Era un adevarat rechizitoriu.  Securistii erau turbati. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crima: pusese in primejdie viata a mii de locatari ai acelor blocuri, cind a dat ordin sa se tencuiasca doar exterioarele. Nu-i placea sa vada schele pe bulevard, cind se ducea in vizita la santierul Casei Poporului.  Tata – care era sef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria -  asistase pe viu, intr-o sedinta de pomina, la ordinul criminal.  De asta a putut sa-l citeze verbatim.  Refuzase, evident, sa semneze sistarea proiectului. Intrase in conflict cu sefii, cu ministrul; toti stiau ca tencuirea fara consolidare e o nebunie; si toti si-au tinut pliscul.  Asa a ajuns tata sa scrie materialul pentru Europa Libera – era un imperativ moral. In ’77 a incercat sa trimita scrisoarea prin altii; n-a reusit. Pina la urma a dus-o singur, in ’78.  Securistii au refuzat initial sa-i dea pasaport; pina la urma a scris la Scinteia. Despre dreptul lui ca cetatean al unei tari libere sa viziteze alte tari prietene… etc.  I-au dat drumul probabil ca sa scape de el, s-or fi gindit sa nu faca scandal mai mare. (…)

A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestarii lui Babu ?

Nu. Citiva s-au speriat insa, lucru firesc. Nina Cassian a ramas din cauza asta in Statele Unite.  Dar nici unul n-a fost intrebat, si nicidecum anchetat, din cite stiu eu, in legatura cu jurnalul tatei.  Uite ce s-a-ntimplat: in viziunea securistilor, e clar ca Babu era un personaj periculos. Printre altele, ii interesa episodul “pusca cu luneta” din jurnal. Tata discutase si cu mine posibilitatea procurarii pieselor pentru o arma, si aducerea lor, una cite una, cu ocazia diverselor excursii in strainatate (avusesem si eu ocazia sa calatoresc, cu lotul de inot). In fine, a fost mai mult o idee abstracta decit un plan; dar cred ca tata ar fi facut-o, daca ar fi avut posibilitatea; imi spusese: “chiar daca sint prins, ar merita: mor eu, dar poate scapa 20 de milioane de paranoicul asta”…  Asa ca in jurul lui, securistii incercau sa descopere un intreg lant clandestin de rezistenta; prea avea multi prieteni; si unii – destul de cunoscuti.  Dar tot ce era scris in jurnal, dupa lege, nu putea fi un cap de acuzare impotriva altora.  Securistii aveau nevoie de declaratii semnate.  Asta ii cereau inca din timpul anchetei in stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985.  Si fiindca tata nu a cooperat, l-au arestat, ca sa obtina acele declaratii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o fila din dosar, in iunie ‘85: “ce ramine pentru instanta, daca paginile de jurnal, prin natura lor, nu pot fi folosite?”  Tata stiuse ce se va putea intimpla. Il amenintasera cu bataia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastra, a familiei.  Asta din urma l-a durut cel mai tare.  A venit intr-o seara de la ancheta mai abatut ca oricind; ne-a cerut sfatul, punindu-ne in garda. I-am spus ca sintem in intregime alaturi de el. Ne-a spus ca orice-ar fi, nu putea sa-si toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-as mai fi eu insumi”.  Chiar daca ii cereau sa scrie doar citate din jurnal, a refuzat sa dea declaratii despre prieteni, stiind ca astfel i-ar pune in pericol. N-a facut-o nici in timpul arestului, sub tortura.  Martorii de la procese – fosti colegi de celula, gardieni, infirmieri – au declarat ca “Ursu nu recunostea la ancheta ce vroiau ei” si de aceea securistii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred ca momentul arestarii a insemnat intr-un fel si condamnarea la moarte.  Nu mai aveau cum sa-l lase liber; oricum el nu se lasa reeducat.  Stiau ca ar fi vorbit cind ar fi iesit.  In cele doua luni cit l-au tinut inchis au intervenit pentru el, pe linga Amnesty International, congresmeni si senatori din SUA.  Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Stefan Andrei, ca Ursu e arestat pentru detinere de valuta (cei 17 dolari gasiti la perchezitie). Am gasit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, si raspunsul ministrului de interne Homostean, in dosar.  Au incercat totul ca sa evite scandalul unui caz politic. Cu atit mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea iesi viu – ar fi aflat si americanii de adevaratul motiv al arestarii, de tortura.

Stiu ca doi dintre ofiterii de militie care au participat la omor au fost condamnati. Mai sint in inchisoare ?

E vorba de fostii colonei Tudor Stanica si Creanga Mihail. Au fost condamnati prima data in iulie 2003, la Curtea de Apel Bucuresti, de un judecator de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovada rara in toti acesti ani ca in Romania se mai poate face dreptate. Pedeapsa, initial de 22 de ani, a fost redusa la 20 la Curtea Suprema, apoi s-a injumatatit la 10, in virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceausescu, din 1988.  M-am consultat cu multi juristi si consider ca e o masura, de fapt, ilegala. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, Romania ratificase conventia Natiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele impotriva umanitatii. Ori uciderea tatalui meu, esentialmente politica, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci incerca sa reduca la tacere o categorie de oameni – disidentii; deci o crima impotriva umanitatii, care nu poate fi amnistiata; cu atit mai putin de dictatorul in slujba caruia a fost comisa !  Ma intrebai insa daca cei doi mai sint in inchisoare: nu mai sint, de mult. Creanga a stat, dupa cite stiu, vreo 4 ani; Stanica – nici macar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boala, an de an. Sint convins ca certificatele medicale respective sint false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicati si in “scaparea” altor condamnati notorii – Hayssam, Stanculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai incercase o data sa-l scoata basma curata pe Stanica; acea incercare fusese calificata ca neprofesionista si ilegala de chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie. Stanica a facut avere dupa revolutie, ca multi de teapa lui; a fost vicepresendinte la citeva banci falimentate (printre care Credit Bank, si Banca Populara); si-a facut vile la Snagov, la Zarnesti – acolo are o intreaga statiune. Omul a fost vazut perfect sanatos de vecini si jurnalisti, intr-o perioada cind din actele medicale rezulta ca ar fi fost pe moarte…  Am facut plingere penala impotriva acestor medici; judecatorii insa le-au tinut, pina acum, partea. (…)

Ce rol a avut pentru tatal tau jurnalul – pe care inteleg ca l-a tinut pe parcursul a 40 de ani ?  Vorbea despre el ?

Stiam ca jurnalul ii era un “partener” important.  Scria, cred, cam la doua-trei zile; uneori mai des.  Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate.  Pe undeva, ca sa ne protejeze.  Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scirbit de cultul Ceausist, pina la o stare de revolta permanenta.  Scirbit de slugarnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securitatii,  de oportunismul, delatiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele.  Un continut foarte “dusmanos”, dupa formula favorita a Securitatii. (…)

Am vazut in raportul DSS din ianuarie 1985 ca “insemnarile contineau grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat”. O sintagma Securista care-l denota de fapt pe Ceausescu; numele lui era pentru ei tabu.  Acele insemnari trebuie ca i-au intaritat foarte mult. Probabil ca intr-o forma sau alta, cazul trebuie ca ajunsese si la urechile dictatorului si nevesti-sii, daca fusesera implicati Andrei, Homostean si Vlad. Si probabil ca de la el a venit ordinul sa fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era mentionat si faptul ca jurnalul era tinut “in vederea publicarii”.  Trebuie sa fi fost un document extrem de interesant. Inteleg ca ati recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntimplat ? Si unde e restul?

Tot Dan Voinea a incercat sa faca lumina si in problema jurnalului; in martie ’90 a reusit sa obtina de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; pareau pagini rupte de securisti din caietele originale, continind fragmente mai incendiare.  Unele din acele pagini au fost copiate si au ajuns la revista 22, care a publicat citeva in ’90. Din pacate majoriatea copiilor sint aproape ilizibile. In iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original inapoi (desi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai aparut.  Dan Voinea a facut o ancheta ulterior – si a descoperit ca dosarul fusese luat in primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident ca omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizati.  Pe vremea aia (pina in 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mina dreapta a lui Parvulescu; unul Hodis Vasile.  Ajunsese colonel la “Formatiunea J” – care era de fapt fosta directie de cercetari penale a DSS, si care avea ca deviza “Pentru pastrarea legalitatii”. Cred ca acea formatiune avea pur si simplu menirea musamalizarii crimelor securitatii. In 2000 SRI-ul a predat in sfirsit si Dosarul de urmarire informativa (DUI) al tatei. Pina atunci Costin Georgescu pretindea ca era inca secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !  O mare dezamagire: Georgescu a facut in intregime, slugarnic, jocul securistilor; ca si Magureanu inaintea lui. DUI-ul a fost un soc: din sapte volume groase, doar unul mai continea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii in dezordine a dosarelor de militie; dar si un volum intreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din Romania Libera ale lui Mihai Bacanu despre cazul Ursu, si chiar note de urmarire asupra lui Dan Voinea !  Evident era inca in lucru. Poate mai e si acum… A fost scandal in presa, si SRI-ul a dat o “precizare” in presa – de-a dreptul hilara: cum ca dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adica, au microfilmat in ’87 pagini de ziar si note de activitate din ’92.  In fine, o farima de justitie macar s-a facut pina la urma: in 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a facut un an de puscarie. L-au eliberat pentru buna purtare. (…)