Dragoș-Paul Aligică: CARE ESTE MIZA. O intervenție în discuția despre statul social și contribuabil

Dupa zeci de ani de retorica iresponsabila si propaganda, am ajuns in sfarsit si in Romania sa punem public si vizibil pe tapet marea problema a statului asistential, a mentalitatii de asistat si a platitorului de impozite.

Lucrurile au fost spuse raspicat: Este imposibil -atat logic cat si economic- ca toata lumea sa aiba dreptul la ceva (fie ca e hrana, fie e asistenta medicala) “gratuit”. Cineva trebuie sa plateasca. Nimeni nu poate spune altfel decat metaforic ca are un drept natural la trei mese pe zi, incaltari, imbracaminte si asistenta medicala gratuite.

Iar ca daca cineva spune ca are un drept constitutional la cele de mai sus, asta nu inseamna nimic, e zero, atat timp cat nu exista resursele economice necesare. Daca nu sunt suficienti pantofi produsi, de unde sa dai?! Poti scrie in constitutie ca fiecare cetatean are dreptul la orice pe gratis. Acel “orice” trebuie insa sa fie produs sau prestat de cineva. De cine? Cat va costa? Cine va plati pentru productia lui, daca in constitutie sau in lista de “drepturi naturale ale omului” scrie ca beneficiarul nu plateste?! Sa zicem ca avem dreptul toti la asistenta medicala gratuita. Totusi oamenii care ne ingrijesc medical, producatorii de medicamente etc. trebuie sa traiasca si ei. Daca nimeni nu le plateste serviciile si munca, ei din ce traiesc?

Pe scurt, s-a pus in sfarsit degetul pe rana: Cand toti suntem indreptatiti la o serie de bunuri si servicii gratuite, cine plateste pentru ele? Cand totul este asigurat “gratuit” pentru toti, cine plateste totusi pentru toate cele oferite de stat? Ne intereseaza raspunsul la intrebarea asta, sau nu?

Din primele reactii publice am constatat ca nu prea ne intereseaza. Din contra. O replica tipica este urmatoarea: “Lasati-ma domnilor in pace cu teoriile astea inumane. Nu stiu si nu ma intereseaza. Pe mine ma intereseaza sa fiu protejat. Ce se intampla in cazul in care raman fara serviciu? Cum ma intretin la pensionare? Ce se intampla daca devin invalid? Ce se intampla daca nu gasesc un loc de munca?”

Iata o reactie comuna si pana la un punct, de inteles. E o reactie ce merita insa la randul sau o reactie.

Sa incepem prin a explica ca nimeni nu a spus niciodata ca nu trebuie sa ne preocupe si probleme de tipul celor aduse in discutie de concetateanul nostru mai sus citat. Sa numim toate aceste probleme si altele ca ele, probleme de tipul B. Sigur ca trebuie sa ne preocupe problemele de tipul B. E absurd sa spui altfel.

Trebuie totusi sa ne punem si problema cealalta. Indiferent de “sistem”, cineva plateste pentru cei ce primesc lucruri “gratuite” si “ajutoare” care vin in intampinarea problemelor de tip B. Si asa ajungem la o serie de intrebari ce suna a intrebari retorice dar nu sunt.

Intrebari: Au si cei ce muncesc, fiind finantatorii acestor lucruri “gratuite” si a acestor “ajutoare”, dreptul de a fi intrebati in ce masura vor sa o faca? Daca pot? Cat pot? Avem dreptul sa ne intrebam ce ne facem daca acesti platitori nu mai vor sau nu mai pot sa acopere costurile? Sau care sunt consecintele cresterii acestor costuri asupra modului in care acesti platitori de impozite si taxe isi castiga existenta? Dar consecintele asupra intregii economii nationale? Dar asupra bugetului de stat?

Sa explicam ca numim aceaste probleme, probleme de tip A. Sa ne intoarcem acum si sa-i spunem direct si in fata compatriotului nostru preocupat de problemele de tip B urmatoarele:

E posibil ca pe dumneavoastra, sa nu va intereseaze decat sanatatea dv, pensionarea dv, familia dv, batranetea dv , ajutorului dv social si sa vreti, sa asteptati, sa cereti, ca “sistemul” sa va satisfaca cerintele. “Sistemul” insa are logica lui care functioneaza independent de problemele si strategiile dv personale de viata. El functioneaza prin agregare strategiilor de viata ale tuturor cetatenilor sai. Asta e. Va place sau nu, asa e facuta realitatea economica.

Daca nu discutam tot timpul decat de problemele dv, de tip B si niciodata despre cele ale “sistemului” e destul de probabil ca problemele de tip B se vor agrava, nu se vor rezolva. Conditia rezolvarii problemelor de tip B este rezolvarea problemelor de tip A. E posibil ca ele sa nu va intereseze. Dar aceste probleme trebuie rezolvate, fie ca va interesaza sau nu, pe dv si pe jurnalistii si sindicalistii care va plang pe umar. Altfel tot sistemul colapseaza, cu jurnalisti cu tot. Si cu patronii lor cu tot.

Or nu poti sa discuti problemele “sistemului” daca nu discuti problemele celor ce “platesc” prin munca lor pentru a tine in viata acest “sistem” si implicit pe cei in nevoie de “ajutor social”. Nu va intereseaza sa vorbim din cand in cand si despre ei? Nu vreti sa vorbim si despre cei ce in sectorul privat sau public fac efortul de a produce ceva tangibil sau intangibil, material sau intelectual care e considerat de alti semeni ceva demn de a fi remunerat? Nu vreti sa vorbim despre partea de remuneratia pe care acesti oameni au obligatia sa o cedeze pentru a veni in intampinarea drepturilor pe care le clamati. Cat de mare? In ce conditii? Pentru ce?

Vreti sa vorbim tot timpul numai despre dv si problemele dv? De ce nu accceptati sa vorbim din cand in cand si de ale lor?

[...]