Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Dragoş Paul Aligică: Economiştii şi criza. Cât credit să le dăm? Îl merită?

Dragoş Paul Aligică

[…]

Un rol important, un palmares dubios
Avem deci o situatie de profunda turbulenta economica. Si un public avid sa inteleaga ce se intampla. Mediatori, translatori, interpreti si actori, aceasta clasa de specialisti, economistii. Intrebare: Cat din ceea ce vom auzi zilele ce vin de la ei are garantia seriozitatii intelectuale? Cat din ceea ce vor spune este credibil? Si de ce?

E o tema aparent minora, in realitate cruciala. In diviziunea intelectuala a muncii, oamenii acestia, economistii, ar trebui sa ne asigure in mod minimal, clar, concis si documentat, informatia si analiza trebuitoare pentru intelegerea si confruntarea momentelor de criza precum cel de fata. Depindem de ei. Sunt piesa centrala in acest joc cu miza enorma. Intrebare: Sunt economistii de azi credibili? Pe ce ne bazam cand luam in serios ce spun? Sa reluam deci o discutie mai veche despre economisti si capacitatile lor explicativ-predictive. Vom avea timp zilele ce vin sa discutam alte aspecte, concrete, ale evolutiilor economico-politice. E important ca azi insa sa ne reamintim care sunt limitele si palmaresul acestor experti. Milioane si milioane de oameni vor astepta de la ei fie Iluminarea, fie Solutia.

Universului Paralel al Planetei Keynes
Spuneam mai sus ca in lumea contrafactuala a modelelor economice in care traieste o buna parte a economistilor, nu e exclus ca maine sa ne pomenim ca sfatuiesc Casa Alba sa declare ca DJIA ar fi cazut probabil pana la 834 de puncte fara interventia salvatoare a Presedintelui si a magistralei sale cuvantari. Nu e o exagerare. Avem aici un precedent. La fel au calculat economistii-consilieri in cauza si impactul pachetului de masuri de stimulare a economiei promovat de Obama.

Masurile au fost un esec masiv, dupa orice standarde. Ele au marcat colapsul celui mai costisitor experiment economic din istorie. Am avut privilegiul de a asista „live” la falimentul celul mai mare pariu macroecomic din istoria economiei mondiale: un pachet de „stimulare” de peste 800 milarde de dolari, gandit in cei mai clari termeni economici keynesieni. Un esec absolut.

Nu asa se vad lucrurile insa in termenii Universului Paralel al Planetei Keynes. Politica economica a cheltuielilor si imprumuturilor ca mijloc de iesire din criza este, stiintific vorbind, imposibil de invalidat empiric. La fiecare esec, raspunsul keynesist si implicit al sustinatorilor Administratiei Obama este: Da, dar nu am cheltuit destul. Trebuie sa ne imprumutam mai mult si sa chelutim si mai mult.

Argumentul in sine este, desigur, nefalsificabil. A esuat prima runda de stimulare a economiei? Hai cu a doua! Esec din nou? Nu conteza, nu am pompat destul. Esec din nou? E clar, nu am fost suficent de indrazneti. Sa facem acum o noua rundă de „relaxări cantitative” (QE2). Nu a avut rezultat? Nu e nimic: venim cu o alta rundă de „relaxări cantitative” (QE3). Etc. Etc. Etc. Rezultatele sunt catastrofice?! Nu e nimic! Sa ne gadim la situatia contrafactuala! Ce rau ar fi fost fara pachetul nostru de masuri! Sa nu mai masuram somajul. Sa masuram „locurile de munca salvate” in raport cu universul contrafactual in care „stimulul” nostru nu ar fi avut loc.

Solutia de a arunca cu lopata bani imprumutati in criza pentru a stinge criza pare o inventie literara comica. Nu e. Mai ales cand e practicata si propovaduita de Casa Alba si de recunoscutele capacitate macroeconomice care o consiliaza. Iar cand o agentie de rating are curajul sa spuna ca imparatul e gol, ca “marea negociere” nu a adus nimic pozitiv care sa schimbe datele problemei in sensul abandonarii strategiei gresite, asa cum face Standard & Poor’s scazand calificativul SUA, lucrurile devin brusc neplacute. Socul realitatii e dur.

Pragul critic in criza statului interventionist
Realitatea este insa simpla caci problema e simpla: Criza finanaciara este datorata supradimensionarii functiilor interventioniste, asistentiale si redistributive ale statului. Acestea creaza un dezechilibru structural intre productie si consum. Nu poti consuma mai mult decat produci. Asta e tot. E o lectie simpla. Cand Cuba castrista reconsidera rolul statului si al intiativei private si cand partidele stangii occidentale aplica masuri de austeritate si sugereaza necesitatea reformei structurale a statului, e clar ca s-a atins un prag critic. Criza va trece. Dar lucrurile nu vor mai fi la fel.

Asa cum spunea un editorial mai vechi semnat de Ann Mettler, directorul Consiliului Lisabona, din Bruxelles: Tinzând să acţioneze pe principii de “justiţie socială” si facandu-se ca nu vad, politicienii au pasat an de an responsabilitatea reformei si scaderii cheltuielilor catre guvernele şi generaţiile viitoare. Dar viitorul este acum. Momentul deciziei a venit în cele din urmă. Politicile de “austeritate” sunt primele eforturi mai serioase ale occidentalilor de a încerca să trăiască in limitele permise de mijloacele lor economice, de a-si ajusta consumul la productie.

Iata deci realitatea pura si dura cu care Obama si administratia sa se confrunta. Dupa cate se vede, nu au inteles-o inca. De aici si reactia Standard & Poor’s. De aici reactia pietelor financiare. Acestea sunt datele problemei. Aceasta este esenta crizei. Atat de simpla in esenta si in acelasi timp atata de complicata in consecinte. Restructurarea e neplacuta dar inevitabila. Nu poti consuma la infinit mai mult decat produci.

Vom auzi multa retorica si propaganda zilele astea. Elita progresista, de stanga, ce domina mass-media occidentala si discursul public se simte amenintata. Va scoate multi porumbei si iepuri din joben. Si in completare, pe partea “tehnica”, vom auzi mult jargon. Economistii vor incerca din nou sa ne impresioneze cu limbajul si cunoasterea lor profunda. Sa nu ne lasam impresionati. Nu avem motiv.

Economistii si negarea bunului simt
Climatul intelectual de camuflare si confuzie, creat in jurul problemei fundamentale a Occidentului, adica deficitul intre productie si consum, nu ar fi fost posibil fara aportul economistilor. Unde au fost economistii in toata aceasta perioada in care aberatia “statului social” s-a consolidat? Unii au fost, e drept, de partea buna. Au avertizat. Dar multi, mult prea multi s-au complacut in a inventa tot felul de modele si teorii pentru a justifica o imposibilitate logica, economica si de bun simt: Un sistem ce poate consuma mai mult decat produce.

Te uiti in urma si te sperii cat efort, cata macroeconomie, cata teorie fiscala, cata teorie monetara s-a imaginat si promovat pe post de “solutie” la aceast echivalent economic al lui “perpetuum mobile”! Ingineriile financiare de stat si private, in alianta, si-au dat mana ca timp de peste cinci decenii sa sustina o idee si o constructie irealista si maligna. Iar economistii au dat, din pacate, detasamentul de elita in promovarea acestei fraude sau erori.

Sigur, nu toti econmistii sunt la fel de vinovati. Avem oameni care si-au pastrat picioarele pe pamant si bunul simt. Pentru fiecare Nobelist de factura unui Stiglitz si Krugman exista un Buchanan si Ostrom. Sau un Hayek care atragea atentia asupra “prezumptiei economistilor de a sti mai mult decat stiu de fapt” in chiar prelegerea sa de acceptare a Premiului Nobel. Dar din pacate, in ansablu, nu cei ca Hayek, Ostrom sau Buchanan, cu apelul lor la modestie si retinere, au dat tonul…

O hartie de turnesol
Actuala criza a fost o hartie de turnesol. Nu numai ca modelul relatiei stat-piata avansat de majoritatea economistilor s-a dovedit falimentar dar, mai mult, economistii au si o problema epistemologica. Daca modele si predictiile lor aveau valoarea predictiva pretinsa, atunci acum era momentul sa demonstreze asta. Economistii puteau inchide gura criticilor prezicand criza, anticipand evolutia ei, sau cel putin contribuind la o intelegere publica elementara a aceea ce se intampla. Or, de cand cu criza, constatam ca la cati economisti, tot atatea pareri. Confuzia domneste.

Mantra in SUA este acum „In ciuda predictiilor expertilor care spuneau X, indicatorul cutare a fost Y…”. De vazut aici o lista intocmita de cineva care a avut curiozitatea sa inventarieze sumar titlurile presei intr-o scurta perioada data. Spectacolul este total. Dupa fiecare fiasco, expertii ies iar la rampa, doar ca sa o dea iar in bara. Sunt voci care sustin ca daca vei compara predictiile expertilor cu realitatea refectata in indicatori, vei ajunge la concluzia ca sansele ca predictiile lor sa fie corecte sunt sub 50%. Altfel spus, ca e mai bine sa dai cu banul decat sa te iei dupa ce zic acestia! Asta inseamna ca atunci cand e vorba despre valoare predictiva, o buna parte din expertiza economica vehiculata in mass media nu este doar sub-standard. Este prostie pura. Philip Tettlock a scris o carte superba despre asta. La fel si celebrul Nassim Taleb.

Concluzie

Chiar daca cele de mai sus sunt corecte, ar fi insa gresit sa ne apucam sa condamnam stiinta economica in ansamblu ca pe o imensa impostura. Lectia trebuie sa fie alta. Anume ca adevarata atitudine stiintifica ne cere o oarecare smerenie in fata complexitatii lumii. Ea ne impune prin insasi logica ei, o anume modestie cand este vorba de puterea instrumentelor noastre de analiza si predictie. Iar cand vine vorba de argumentul stiintific pus in slujba elitelor mediatice, politice si economice ale momentului, stim deja suficient de multe acum despre aceste elite, ca sa fim tot timpul alerti si sceptici la tot ce fac si declara.

Sa retinem aceasta concluzie. Vom avea nevoie de ea in perioada ce vine. Economistii vor ocupa din nou prim planul. E bine sa fim pregatiti. Nu numai ca sunt supusi greselii ca noi toti, dar mai mult, in cele mai multe cazuri, diferenta intre ceea ce pretind ca stiu si ceea ce stiu de fapt este imensa.

Un gând despre “Dragoş Paul Aligică: Economiştii şi criza. Cât credit să le dăm? Îl merită?

  1. In afara de economistii de care vorbeste dl Aligica , mai exista o categorie si anume economistii afiliati politic si nu ideologic.Ei sunt majoritatea economistilor romani.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.