Dragoș Paul Aligică: Intuiești că ceva e în neregulă? Probabil că este

Discutia zilei: cresterea salariilor in sectorul public. Multe observatii si comentarii pertinente. Si multe mai putin. Mai jos, profitand de aceasta disputa, un comentariu de weekend dedicat cititorilor care nu au expertiza in cele economice si care de multe ori simt ca ceva e in neregula in aceste discutii pe teme „macroeconomice”.

O clasificare
Economistii se impart in doua: prima categorie, incearca sa inteleaga si explice procesele prin care diviziunea muncii si schimbul intre indivizi mai mult sau mai putin liberi genereaza ordine sociala si prosperitate, in functie de varii aranjamente institutionale. A doua categorie, incearca sa inventeze si justifice mecanisme prin care Statul si elitele asociate lui pot controla si manipula procesele economice in vederea redistribuirii de resurse catre persoane, grupuri si obiective decretate de aceste elite ca fiind de interes public, laudabile, urgente etc.

Ambele –atat categoria A cat si cea B- sunt legitime. Ambele importante. Si ambele obiective sunt executate mai bine sau mai prost, in functie de autor, scoala de gandire si context.

Despre a doua categorie
Pentru discutia noastra ne intereseaza a doua categorie, B. Cele doua mari modalitati de redistribuitie teoretizate si sustinute de economistii din aceasta clasa sunt cunoscute: (1) impozite si taxe si (2) „politica” monetara. Inca din vechime, regii, curtierii si bancherii lor isi executau economic supusii pe calea birului, tributului si prin manipularea valorii monedei. In schema mare a lucrurilor cand vine vorba de bugetul Principelui, cea de a treia cale, “imprumutul”, ca orice “a treia cale”, este reductibila mai devreme sau mai tarziu la primele doua.

In lumea moderna, principala contribuite a economistilor de categoria B in acest sens a fost: (a) Sa inventeze modalitati cat mai eficiente si ingenioase de a taxa, de a impozita si de a manipula moneda si creditul aferent; (b) Sa gaseasca moduri cat mai subtile de a camufla si plasa aceste modalitati sub pragul de perceptie publica; si (c) Sa inventeze o teorie cat mai abstracta si sofisticata pentru a explica si legitima din punct de vedere stiintific si moral operatiunea. De aici, tratate, manuale, discipline, teorii, doctorate.

Cateva implicatii
Dat fiind faptul ca economistii sunt in general fiinte cu un IQ peste medie, cetatenii obisnuiti care inca nu inteleg ce si cum cu macroeconomia, politica fiscala, multiplicatorul, velocitatea, masa monetara etc., au circumstante atenuante: economistii insisi au ajuns sa se piarda in hatisul de concepte si institutii create in scopurile mai sus mentionate. Cu cat gradul de abstractie si complexitatea explicatiilor avansate de ei este mai mare, cu cat reteaua de concepte, definitii, formule si referinte ezoterice e mai densa, cu atat creste ceata ce se interpune intre realitate si simtul comun.

Prima victima nu este insa cetateanul de rand ci economistul de tip B insusi. De cele mai multe ori de buna credinta, adept convins al universului paralel astfel creat in mintea sa, el crede sincer in ce spune si face. Din punct de vedere practic, aceasta confuzie de planuri, limbaje, probleme si prioritati are insa un rol pozitiv pentru succesul social al acestui tip de economist. Sa nu uitam care este scopul ultim al demersurilor acestuia: eficientizarea si legitimizarea operatiunilor Statului si a elitelor aflate la pupitrul de control.

Exemplu
Sa ne inchipuim ca guvernul unui stat oarecare vrea sa creasca salariile in sectorul public in anul electoral. Ce-o sa faca? Sa iasa in conferinta de presa si sa spuna: “Dragii mei, e an electoral, stim ca nu e OK ce facem dar ganditi-va, ce inseamna sa piedem noi alegerile si in loc de Dan Suciu, MRU samd sa aveti iar de a face cu incontinentii semi-analfabeti ai lui Tariceanu & co (ei fiind varianta stelara fata de ce va asteapata in realitate). Va convine? Nu. Nici noua. Deci suntem pe aceasi pagina. Asta e…”

Suna ca naiba.

Si atunci macroeconomia vine in ajutor. Iesi si spui ca a venit momentul relansarii. Ca asa cum stim din manualele de economie, consumul trebuie stimulat pentru a avea crestere, relansare etc. Ce mod de a stimula consumul poate fi mai bun decat marirea salariilor in sectorul public cu x la suta, asa cum scrie si “in orice manual de economie”?!

Daca esti in America, chestiunea capata accente stiintifice impresionante. Aduci in fata si unul sau doi macroeconomisti celebri care dau in scris la Washington Post sau New York Times ca asa stau lucrurile si ca cine e contra initiativei e un ignorant, care nu intelege progresele stiintei moderne. Apoi iese un Nobelist care intareste cu toata gravitatea: “Da, asa e. O spun eu ca-s Nobelist”. Apoi se arata ce formule aplicabile au fost stabilite de stiinta ca fiind cele adecvate.

Apoi iese un alt macroeconomist sa spuna ca e gresit. Altii se mobilizeaza cu replici si cotra-replici. Se invoca formule, teorii, date statistice. Se incanteaza nume de universitati si reviste “de prestigiu”. Zgomotul si confuzia se amplifica. Fiecare are un punct de vedere si un “model”. Sunt avansate cu pasiune si certitudine scheme alambicate in care imprumuturi, dobanzi, taxe, scutiri, impozite, rate de schimb, stimuli, subventii, incrucisate, impletite, calibrate si targetate se combina intai clasic, apoi neoclasic, apoi baroc, apoi rococo. Fiecare a facut un calcul si are o proiectie si o prognoza… Intre timp, mass media se fac ecoul acestui tumult cognitiv-retoric. Disputa se amplifica.

In toate aceste desfasurari sa nu uitam un lucru: Cu cat gradul de abstractie si complexitatea explicatiilor avansate este mai mare, cu cat reteaua de concepte, definitii, formule si referinte ezoterice e mai densa, cu atat creste ceata ce se interpune intre realitate si simtul comun. Toata chestiunea capata aure mistice. In avalansa de modele, date statistice, econometrie, etc., reperele gandirii normale, de bun simt, sunt pierdute. Treptat invocarea repetata de mantre mistico-sacre (Harvard, Keynes, multiplicatorul investitional, AER, JPE, etc.) devine o realitate in sine. Universul paralel al economistilor de tip B triumfa.

Omul simplu, prins la mijloc
Si astfel, omul simplu, prins la mijloc, confuz dar de buna credinta, isi zice ca trebuie sa fie ceva si cu chestia asta. Prea multa lume invatata zice ca e asa. Poate ca n-o fi 100% corect dar si daca e 50%, tot e bine. In plus, cine vrea in ziua de azi sa fie contra stiintei si rezultatelor sale?! In niciun caz omul simplu. Orice dar nu asta.

Sigur, ceva semne de intrebare ii mai raman. Are o idee vaga ca daca maresti salariile in sectorul public trebuie sa iei bani de undeva. Consum, consum dar cineva trebuie sa produca valoarea acoperitoare. Cine? Cum? Stie ca banii trebuie luati de la cineva pentru ca sa fie dati cuiva. Impozite, taxe, imprumuturi…?! Daca sunt imprumutati de undeva, trebuie returnati. De unde? Dobanda? Termen? Notiunile i se invart difuz si pasager in minte… Sau, isi spune el, poate ca statul poate tipari bani dupa plac… Dar daca e asa, de ce nu pune tiparnita in functiune si mareste salariile la toata lumea, marind automat consumul si provocand cresterea mult dorita….?

Ganduri de acest fel il nelinistesc vag. Dar, in principiu, asta nu dureaza mult: Stie Statul ce face. O sa le rezolve el pe toate, ca de aia e Stat. In plus, stiinta e stiinta.

[…]

Despre Statism
Pe scurt, intelegem de ce contributia economistilor de tip B la eficientizarea si legitimizarea operatiunilor Statului si a elitelor aflate la pupitrul de control a fost atat de importanta in ultima suta de ani.

[…]

Ar fi nedrept sa nu spunem ca eforturile economistilor de tip B ne-au ajutat de multe ori sa intelegem mai bine anumite lucruri despre rolul Statului in economie sau sa gandim mai precis despre fenomenul economic. Schita de mai sus, cu tuse ingrosate in mod pedagogic, s-ar transforma in caricatura daca n-am face-o. Dar cand tragem linie, pana la urma, asta ramane: Economistul de tip B, indiferent ce crede despre sine, interpreteaza o partitura etatista. Nu ca e condamnabil pentru asta. Dar e bine sa fim constienti.

[…]

Este un proces natural, nu o teorie a conspiratiei. Pur si simplu asa au evoluat lucrurile. Este natural ca Statul sa investeasca resurse si sa sponsorizeze in universitati, centre de cercetare si mass media ideile de tip B si pe purtatorii lor. Este la fel de firesc ca cei ce nu ofera idei, solutii si justificari Statului si interventiilor sale, sa fie oarecum marginalizati. De ce ai face o politica de stat din a plati studii si cercetari care sa nu fie folosibile Statului si aparatului sau birocratic? De ce ar sponsoriza Statul si birocratii si politicienii sai teorii si ideologii care sa le puna in discutie capabilitatile, competentele, ratiunea de a fi?

Si astfel azi, cantitatea si gradul de penetrare a presupozitiilor, valorilor si implicatiilor statiste in disciplina economica sunt imense. In domenii cum este macroeconomia “seeing like a state” (a vedea lumea din perspectia statului, nu a cetateanului simplu, sintagma incetatenita de profesorul James C. Scott) este o a doua natura. Presupozitiile etatiste sunt atat de inradacinate ca nu mai sunt nici macar identificate ca atare. Incercati sa discutati cu un macroeconomist obisnuit presupozitiile sale operationale. Veti avea o surpriza. Habar nu va avea despre ce vreti sa vorbiti. Pentru el presupozitiile sale sunt “stiinta”.

[…]

Morala
Ce invatam din cele de mai sus? Un lucru simplu. Cand vine vorba de chestiuni ce au in centru bugetul public, sa incercam sa gandim cu capul nostru. Invocarea cuvantului magic « macroeconomie » trebuie sa fie un semnal de alarma, nu un soporific intelectual. Sa nu ne lasam impresionati. Cu atat mai putin cand sunt invocate cu emfaza nume mari, “universitati de renume”, “lucrari ISI”, “marile ziare occidentale” si “reputatele jurnale de specialitate”, arsenalul imposturii intelectual-politice a elitelor statiste globale. Daca ceva suna prea bine ca sa fie adevarat, foarte probabil ca nu e adevarat.

Dragoș Paul Aligică

Un gând despre “Dragoș Paul Aligică: Intuiești că ceva e în neregulă? Probabil că este

  1. Cu o mica precizare: autorul pleaca de la premiza ca ambele categorii de economisti sunt legitime. Eu nu cred ca e asa. Una e sa fie legal, alta e sa fie legitim. Agresiunea statului (adica a acelor economisti) prin impozite si taxe in numele „binelui comun” nu poate fi justificata niciodata. Nu poti justifica o crima, un furt facut intentionat.

    Nu e deloc un proces natural ci o conspiratie. Natural ar insemna ca el sa moara, nu sa ia mintile tuturor.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.