Dragoș Paul Aligică: Nicolae Steinhardt despre Perfecțiune și Politică

Print Friendly, PDF & Email

[…]

Despre “utopia perfectiunii”, N. Steinhardt spunea ca “este o utopie primejdioasa, ca orice utopie. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Regimurile care fac din ea un scop ajung in cele din urma la tiranie si oroare, la bãi de sânge, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi ci lagare. In asemenea regimuri se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Antidotul: constiinta limitelor si a relativitatii, aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.”

Observatia de mai sus nu trebuie citita ca o simpla remarca bazata pe o tragica experienta personala intr-un regim comunist. Chiar si asa, mesajul ei este profund. Realitatea este insa ca observatia contine in nuce o intreaga filosofie politica. Sau mai bine zis, o ilustrare magistrala a modului in care o tema teologica este continuata -prin implicatiile sale – in planul gandirii politice. Daca elaboram ideea, vedem cum opereaza logica teologica a temei pacatului originar si a imperfectiunii umane, cand trece granita, in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie.

S-ar putea spune ca aceasta semnificatie, daca ar fi inteleasa de cat mai multi, ar putea schimba modul in care gandim sfera politicului. Dar cati pot intelege? Si cati au taria sa reziste perfectionismului in viata publica? Cati pot rezista dublei tentatii de a folosi perfectiunea si fericirea ca etaloane are vietii publice si politice?!

Sa notam, nu este vorba aici despre perfectionismul individual. Problema incercarii individului de a-si depasi propriile limite este o problema de sine statatoare. Si in cazul individului exista pericole evidente, in conditiile in care constiinta limitelor si a relativitatii este uitata. Si in cazul proiectului de viata personala putem vorbi despre chestiunea realismului si maturitatii manifestate in “aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta in lumea noastra”. Dar Steinhardt nu vorbeste despre asta. Aici este vorba despre altceva: perfectionismul in viata publica. Ideea de ideal public in viata sociala: organizarea statului, a institutiilor sale si a politicilor puse in practica. Este vorba despre ideea de ordine sociala perfecta, indusa pe cale de regim politic.

Nu este o chestiune filosofica, teoretica, abstracta. Ne intalnim cu aceasta utopie mai des decat credem. Este ceva adanc inradacinat in insusi felul in care politica ni se prezinta azi, in dezbateri si mass media. Chiar si cei altfel reticienti la mirajul doctrinelor statiste care fac din stat si politicile sale alfa si omega existentei sociale, o pseudo-religie, scop si mijloc al perfectibilitatii speciei umane, cad de multe ori in capcana. Prinsi de dispute si focul contestarii democratice, uita de pilda ca in competitia electorala avem de ales intre varii forme de imperfectiune. Cand alegem intre doua partide, alegem intre doua alternative suboptimale. Asteptarea aparitiei unui partid perfect, pur, alb-ca-zapada, alcatuit din oameni buni, intelepti, curati, fumosi, este utopica. Ideea ca nu votez decat cu o grupare umana care sa satisfaca o lista intreaga de atribute angelice, este naiva. Daca ar fi asa, ar trebui asteptat indefinit. De unde sa iei acei oameni perfecti intr-o lume ce traieste sub umbra pacatului originar? Votam alegand intre grade de suboptimal. Politic vorbind, alegem ceea ce e mai putin imperfect decat altceva.

Partidele, alcatuiri de oameni in carne si oase, amestec de lumini si umbre, nu pot fi, prin natura lor, acele instrumente ideale pe care le-am dori. Dezamagitor? Da. Dar in acelasi timp, realist. Din pacate, asa este lumea aceasta croita: Din varii forme de imperfectiune. Si asta sa aplica si politicii. Iata de ce, in politica e atat de important sa evitam standarde utopice si sa avem o acuta constiinta a limitelor si a relativitatii.

Problema este insa si mai grava. Ea merge dicolo de imperfectiunea indivizilor si a formelor prin care acestia se organizeaza politic, cum sunt partidele. Ca se realizam gravitatea, sa ne aducem aminte cele spuse de unul dintre cei mai mari si influenti ganditori politici ai tuturor timpurilor: James Madison, parinte fondator al Statelor Unite ale Americii, co-autor al Constitutiei SUA. Madison spune urmatoarele: Daca oamenii ar fi ingeri, nu am avea nevoie de stat sau guvernare. Dar nu sunt. Prin urmare, trebuie sa creem instrumentele politice (instrumente ce presupun folosire fortei si raului) ca sa ne auto-guvernam natura cazuta, sa pastram ordinea si o urma de dreptate in relatiile dintre noi. O remarca foarte interesanta si plina de implicatii.

In primul rand, din ea intelegem ca imperfectiunea umana este insasi originea si motivul guvernarii. Guvernarea emerge din faptul ca omul este imperfect, este prada tentatiei si raului. Nefiind ingeri, pentru ca sa poata convietui in conditii tolerabile, oamenii au nevoie de formule de organizare. Statul, guvernarea sunt o expresie si manifestare necesara a laturei intunecate a conditiei umane. In al doilea rand, sa observam ca statul, guvernarea presupun administrarea raului, a imperfectiunii. Sunt domenii in care, vrei nu vrei, ai structuralmente de a face cu lucruri care tin de partile cele mai putin luminoase ale naturii umane si ordinii solical-politice. Deci prin insasi functia lor, aceste formule de organizare trebuie sa lucreze cu raul, sa calce raul cu rau, imperfectiunea cu imperfectiune. De ce? Cum ai putea sa mentii ordinea sociala sau anumite standarde in fata raului daca nu ar trebui sa te confrunti cu fortele, factorii, indivizii care le pun in pericol? Cum poti lupta cu ceva fara sa devii familiar cu acel ceva, sa-l atingi, sa ii cunosti caile si mijloacele si sa te opui lor in modurile cele mai eficiente?!

Vedem asadar, din cele de mai sus, cum logica teologica a pacatului originar si a imperfectiunii umane opereaza in continuare, in noi forme, atunci cand trece granita in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, vedem, asa cum spuneam, cum lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie. Putem insa merge si mai departe. In paragraful citat, N. Steinhardt spune ceva si despre problema fericirii. Si o face accentuand un aspect care scapa de multe ori cititorilor sai, altfel avertizati inca din titlul lucrarii sale majore, Jurnalul, cu privire la aceasta tema cu totul speciala. In regimurile politice, bazate pe utopia perfectiunii, spune el, se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Experienta sa personala intr-un astfel de regim, sta martururie.

Este usor de speculat ca orice regim bazat pe utopie, pe negarea imperfectiunii si naturii umane ajunge mai devreme sau mai tarziu sa decreteze fericirea. Daca scopul guvernarii nu este sa faca lucrurile tolerabile pentru convietuirea unor fiinte umane imperfecte, in trecerea lor prin aceasta lume, care ar putea sa fie scopul sau? Lista reziduala nu este prea lunga. Fericirea tuturor, aici si acum, cu utilizarea aparatului de stat si administrativ din dotare, devine alternativa preeminenta. Intelegem ca alunecarea pe aceasta panta este intr-adevar posibila in dictaturi si regimuri autoritare. E posibil insa ca utopia fericirii de stat sa cuprinda si regimuri democratice si liberale? Ce se intampla atunci? Iata o intrebare interesanta.

N. Steinhardt nu si-a pus-o pentru ca formatiunea sa de constitutionalist liberal-conservator il facea sa gandeasca despre fundamentele ideologic-constitutionale al statelor occidentale in termeni care eliminau din start varianta utopica. Azi insa suntem obligati sa ne-o punem. Si o facem nu din motive speculative sau teoretice ci pur si simplu pentru ca oamenii politici occidentali au ajuns sa si-o puna.

La inceput a fost pozitia excentrica a Regatului Bhutan unde regele a declarat că nu-l intereseaza să maximizeze produsl national brut, venitul naţional etc. ci, in consonanta cu doctrina Budista de stat, fericirea naţionala. Apoi, ceea ce parea o idée bizara, intr-un stat marginal, s-a extins. In state precum Franţa, Marea Britanie, Canada, se vorbeste despre iniţiative similare. Se cauta articularea unor alternative neconvenţionale de evaluare a performantei economico-politice. Si astfel s-a ajuns la ideea ca măsurarea performantei guvernarii poate deveni o chestiune de perceptie subiectiva. De fapt, prosperitatea materiala nici nu mai conteza. Fericirea primeaza. Ce poate suna mai bine si furmos?!

Următorul pas ar părea să fie construirea unui indicator al Fericirii Naţionale (în consonanţă cu binecunoscutul indicator Venitul Naţional), pentru ca guvernele să fie capabile să maximizeze naţional fericirea, asa cum se straduiau pana acum sa maximizeze produsul intern brut sau venitul national. Si pasul a fost facut. Ca nu este o gluma, sta marturie declaratia primului ministru britanic ce a anuntat chiar o pozitie oficala in acest sens. Un oficial londonez sintetiza astfel lucrurile: “Ceea ce este nou sau ar putea fi dramatic diferit în cazul Marii Britanii este nu doar ca guvernul vrea să întreprindă o colectare mai largă şi aprofundată a datelor subiective privind fericirea populatiei, ci ca vrea sa dea un rol central acestor date în alegerea şi evaluarea politicilor publice.” Pe scurt, se pare ca exista oameni politici, si nu lipsiti de influenta, ce incep sa gandeasca nu in termeni de “stat social” sau “stat al bunastarii generale” ci in termeni de Stat al Fericirii Generale. Altfel spus, Regatul Hedonist al Marii Britanii, Republica Fericita Germana, regimurile viitorului…

Sigur, am putea spune, rautaciosi, ca aceasta schimbare de focus de la datele economice agregate la cele ale fericirii subiective a indivizilor prinde bine oricarui politician intr-un moment de criza economica structurala, cand statele si guvernele realizeaza limitele manipularii si interventei lor in economie.

[…]

Realitatea insa este ca tema releva ceva foarte important si adanc despre politca, stat si guvernare in lumea de azi. Sa nu incheiem fara a formula cateva intrbari in acest sens: Este utopic sa gandesti depre stat si guvernare ca despre un instrument de generare de fericire nationala? Fondatorii Statelor Unite ale Americii, autorii Constitutiei SUA, vorbeau, e adevarat, despre fericire. Dar vorbeau despre dreptul ca fiecare individ sa-si caute fericirea asa cum crede, stie si poate. Nu vorbeau despre asigurarea, pe baza de masuratori, a “fericirii nationale” de catre guvernanti, folosind ca instrument aparatul administrative si politic al statului.

Este aceasta din urma idee fezabila? Ce inseamna ca statul sa isi asume rolul de administrator si producator al fericirii personale a milioane si milioane de oameni? Ce se intampla atunci cand nefericirile individuale ale unuia si altuia vin sa scada scorul national si ratigul de tara? Cum va fi tratata in astfel de regimuri imperfectiunea si nefericirea? Sau pur si simplu indiferenta, neutralitatea pe scala fericirii, calculata de expertii guvenamentali? Ca o deficienta? Ca o patologie? Tratabila? Netratabila? Ce inseamna toate acestea pentru modul in care se va raporta statul la cetatean? Ce vor promite politicenii si ce asteptari vor crea ei intre cetateni? Cu ce consecinte? Incotro se vor indrepta, cum vor evolua regimurile care fac din fericire, aici si acum, cu ochii la cabina de vot, un scop in sine?

Este deci idea politica a Statului Fericirii Generale, o utopie primejdioasa, ca orice utopie? N. Steinhardt ne-a avertizat ca in lumea pacatului, utopia isi face loc si adepti fiindca este intrinsic legata de promisiunea fericirii si perfectiunii in aceasta lume, aici si acum. Si ne-a mai avertizat ca “in lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga”.

[…]

Dragoș Paul Aligică

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.