Adrian Cioflanca
Regimul comunist s-a servit si de brute, si de birocrati. Gheorghe Enoiu – fostul anchetator al Securitătii din perioada de varf a represiunii politice, despre care tocmai am aflat că a murit uitat de lume in satul natal din Arges – era si una si alta. Lăudat in caracterizările colegilor din Securitate pentru că isi făcea lucrările la timp, Enoiu este amintit, in schimb, de cei care i-au căzut victimă ca remarcandu-se prin sadism. Folosea si pixul, si pumnul (si picioarele). Acest lucru l-a ajutat să urce rapid in ierarhia Securitătii. Născut in 1927, Enoiu era la 23 de ani locotenent, la 30, căpitan, maior la 35 si colonel la 41 de ani. La 36 de ani devenea director al temutei Sectii de Anchete Penale a Securitătii, după ce detinuse deja mai multe functii de răspundere in cadrul Sectiei. La 40 de ani, cariera sa la varf era deja consumată, fiind trecut pe linie secundară, dar rămanand util Securitătii.
Asadar, si-a dedicat tineretile politiei politice. S-a mirat profund cand chiar partidul pe care il slujise credincios l-a luat la intrebări “pentru abuzuri”, in ancheta din a doua parte a anilor ’60, care a vizat mai multi responsabili din Ministerul de Interne. Dar, la fel ca alti entuziasti comunisti trecuti prin penitenta comunistă, a admis că a gresit atunci cand partidul i-a spus că a gresit. Cu o remarcabilă sinceritate, scria, in 1967, negru pe alb: “… mă consider si eu printre cei care, in decursul anilor, au incălcat legalitatea, au săvarsit abuzuri, aducand prejudicii unor cetăteni nevinovati”. Iar ancheta concluziona: „…in perioada 1952-1953, cu prilejul anchetării unor persoane, a incălcat in mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrangere fizică şi morală pentru a obţine de la cei invinuiti mărturii care nu aveau nimic comun cu realitatea”.
Nu veti găsi multe formulări similare in documentele Securitătii si Partidului Comunist Roman, pentru că s-a intamplat foarte rar ca abuzurile si ilegalitătile regimului să fie recunoscute sub titlu personal si/sau in documente oficiale inainte de 1989. Documente de acest fel a trimis, in 2010, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc la Parchetul General in sprijinul plangerii penale depuse de Institut in 2007. In probatoriul alcătuit de expertii IICCMER se găseau toate fatetele povestii: mărturii ale victimelor, mărturia tortionarului, precum si documente oficiale care probau implicarea zeloasă a lui Enoiu in represiunea politică. Cu toate acestea, nu s-a intamplat nimic.
Intorcandu-ne la anii ’60, Enoiu stia, tocmai pentru că servise partidul, că orice anchetă in regimul comunist avea ceva dintr-o farsă. Realiza că verificările la care a fost supus pentru perioada in care a fost anchetator si sef al Sectiei Penale a Securitătii nu vizau să descopere adevărul si să facă dreptate, ci aveau legătură doar cu jocul de sah din culisele politice ale Romaniei comuniste. Era blamat cu precădere pentru abuzurile impotriva unor lideri ai PCR, in anchetarea lui Lucretiu Pătrăscanu sau a lotului Vasile Luca. Nicolae Ceausescu folosea aceste anchete pentru a-si impune metodele si oamenii proprii. Lui Enoiu nu i s-a intamplat nimic in afară de faptul că a fost scos din prim plan. Din toată povestea, s-a ales cu o pensie consistentă pe care a păstrat-o pană la moarte, in ciuda efortului IICCMER si al altora de a obtine o reducere a pensiilor securistilor. Și probabil tot de atunci a rămas cu convingerea că nu i se poate intampla nimic indiferent de regim, pe care a afisat-o cinic in anii din urmă.
Dacă ne uităm la cariera lui Enoiu, vedem că se confundă cu istoria represiunii comuniste. Ofiterul de Securitate a fost implicat in toate marile anchete din anii ’50, intre care cele impotriva luptătorilor din munti sau a studentilor angajati in protestele care s-au făcut ecoul revolutiei din Ungaria (1956). Din acest motiv, IICCMER a făcut din el un studiu de caz reprezentativ pentru istoria Securitătii si a cerut pedepsirea in justitie ca un semn că statul democratic isi face datoria fată de victime. Cu toate acestea, nu s-a intamplat nimic.
A fost Enoiu un sustinător fervent al comunismului sau un oportunist? Si de această dată, a fost si una si alta. Comunismul l-a făcut om. Inainte de 23 august 1944, nu avea nimic, iar dacă nu intra in Securitate ar fi rămas la meseria de bază, aceea de tipograf. Cu ajutorul Securitătii a căpătat putere, avere, casă si statut social. Asta i-a luat si mintile: pană si documentele Securitătii il descriu ca un personaj violent si abject. Securitatea l-a făcut om, dar si bestie. Pentru că si-a consumat tineretea in cotloanele Securitătii, a ucis cu sange rece si tineretea altora. A părut să creadă mereu in justetea misiunii sale si acest lucru l-a transformat intr-un zelos periculos. Feluritele scoli politice din partid si Securitate, din Romania si Uniunea Sovietică, prin care a trecut i-au transmis o idee pervertită a datoriei. Probabil nu a inteles nimic din ceea ce trebuia sa inteleagă pană la moarte. Nici el, nici domnii in costum, fosti tovarăsi, care au fost prezenti cu discretie la inmormantarea sa. Care domni isi văd in liniste de propria viată, după o carieră in politia politică răsplătită cu apartament in centru si pensie generoasă. Lucrurile vor rămane asa pană cand justitia isi va face datoria.
http://www.crimelecomunismului.....ghe_enoiu/
2007: Interviu cu un tortionar