În loc de introducere, autoportret Adrian Stanciu în câteva cuvinte sincere şi pe deplin asumate: “Cred, cel mai tare în libertate. Cred că ea merită sacrificii și eu am avut norocul să pot trăi liber cea mai mare parte a vieții mele cu sacrificii ușor de făcut, care au însemnat doar o pierdere de confort sau de bani. Mai cred în puterea oamenilor de a face lucruri de care uneori nici ei înșiși nu se cred în stare. Cred în puterea minții lor și în puterea energiei lor creatoare atunci când se dedică unui scop. Cred că binele și răul vin de la noi înșine, ca și fericirea sau bunăstarea.”
Am scris și publicat acest articol în revista Capital, cu un an și jumătate în urmă. Am fost înjurat în fel și chip de comentatori. Și iată, că se întâmplă…
După cea a capitalismului și cea a comunismului, o nouă fantomă bântuie acum Europa: cea a statului social. Născut în focurile Războiului Rece, ca un răspuns pseudo-capitalist la binefacerile cu care comunismul ademenea intelectualitatea de stânga, statul social și-a dat măsura propriilor limite. Ca și comunismul, el a produs, printre multe lucruri bune, o mare și periculoasă iluzie: că supraviețuirea fiecăruia dintre noi, ca indivizi, e problema altcuiva decât noi înșine. Perpetuarea aceastei iluzii a dus la o descreștere constantă a numărului celor angajați activ în a-și face o viață mai bună pentru ei și familiile lor și o creștere accelerată a celor care stau cu mâna întinsă la stat, dintr-un motiv sau altul. De la studenți la fermieri, de la pensionari la șomeri, trecând prin multe și variate categorii sociale sau profesionale susținute de stat, numărul celor care beneficiază de asistență a crescut tot timpul până l-a depășit pe cel al contribuabililor. Într-o țară democratică această balanță de forțe a produs o situație foarte periculoasă în care majoritatea inertă și din ce în ce mai mare voteză pentru ca privilegiile ei să continue pe seama unei minorități active din ce în ce mai mici. Rezultatul e colaps total.
Toate statele sociale din lume sunt în dificultate, nu doar România. Noi suntem poate într-o situație mai critică pentru că avem o economie mai fragilă și mai dependentă de bunăvoința schimbătoare a piețelor externe. Dar nimeni nu e scutit de griji. Pentru că toate statele sociale au creat un monstru politic și economic insustenabil, finațat doar prin datorie publică de neplătit vreodată. E un Caritas gigantic, care învârte sume de multe mii de miliarde de euro la nivelul Europei. Oprirea caruselului va avea consecinte inimaginabil de dure. Iar piețele financiare încep să se teamă serios că morișca se va opri.
Din păcate, sistemul e de nereformat. Într-un stat democratic majoritatea va vota mereu pentru a fi ținută în spate de minoritate. Orice încercare de reformă se va lovi de replici dure. Politicieni fără scrupule vor alimenta revolta celor mulți și asistați și o vor exploata pentru câștig politic. Ce altceva este moțiunea de cenzură împotriva guvernului Boc, al cărei rezultat, la ora la care scriu, e încă necunoscut?
Statul centralizat e o invenție recentă și, mai degrabă, proastă. Deși are meritele lui, el nu poate fi furnizor de solidaritate. Solidaritatea socială e importantă, ne-a asigurat supraviețuirea ca specie și face parte din valorile fundamentale ale umanității. Dar ea nu se poate desfășura în termeni abstracți. Și, mai ales, ea nu e altruistă ci reciprocă. Cu alte cuvinte sunt dispus să ajut oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt aproape, și de regulă pentru că mă aștept să o facă și ei pentru mine dacă voi fi vreodată în nevoie. Statul social solidar este, deci, din toate punctele de vedere, economic, politic și antropologic, un non-sens periculos. E mort, dar continuă să bântuie. E o fantomă.
