Articol semnat de Radu Părpăuţă.
La 2 martie a.c., Mihail Gorbaciov şi-a sărbătorit, la Londra, împlinirea vîrstei de 80 de ani. Deşi cu ceva întîrziere, m-am hotărît să scriu cîteva lucruri despre fostul lider de la Kremlin, mai ales că în presa noastră nu s-a pomenit nimic, iar cei mai tineri, care oricum nu-şi prea freacă multe perechi de blugi pe băncile bibliotecilor, nu au de unde cunoaşte figura lui Gorby, cu celebrul semn de pe frunte. Aşa că am renunţat la subiectul cutremurului din Japonia, cataclism care ne aduce aminte, încă şi încă o dată, cît de insignifianţi sîntem pe coaja asta de Pămînt. Şi îmi pare rău că am renunţat, căci eu ştiu cine este vinovat de cutremurul din Japonia: bineînţeles, aţi ghicit, BĂSESCU! Eternul şi fascinantul Dictator Base!
Dar să ne întoarcem la aniversarea lui Gorbaciov şi la semnul lui de om „insemnat”. Acum 26 de ani, printr-o intrigă strălucitor purtată, Gorbaciov a îndepărtat pe adversarii săi, care se luptau pentru fotoliul de gensek (acronim de la secretar general) al partidului. Fără manevre oculte nu puteai ajunge gensek. Se spune că l-a sprijinit Iuri Andropov, fost mare şef la KGB. Iar duşmanii lui Gorbaciov afirmau atunci că Raisa Gorbaciova ar fi fost amanta lui Andropov, dar nu este adevărat. Boala şi moartea ei de mai tîrziu (1999) au arătat nişte soţi care se iubeau cu adevărat, iar „capitalul” iubirii lor s-a convertit în iubirea ruşilor, care vedeau pentru prima dată că, iată, un lider comunist poate fi şi un soţ grijuliu şi iubitor. Iar Raisa a fost un fel de Lady D a ruşilor, cu un sfîrşit parcă şi mai tragic.
Ajungînd în fruntea statului, căci funcţia de secretar general al PCUS însemna practic şi funcţia de conducător al statului, Gorbaciov a introdus două idei, care au făcut ocolul pămîntului: glasnost’, adică transparenţa actului politic, şi perestroika (pe care un cunoscut de-al meu, dl. Zenovei, o botezase comic, pe româneşte, ferestruika), adică reconstrucţia societăţii la toate nivelurile. Gorbaciov avea şansa să rămînă pur şi simplu încă un gensek în rîndul celor care îşi transmiteau parcă de la unul la altul căciulile din blană caracul şi paltoanele gri-căcănii, care-şi ştergeau nasul mereu şi dădeau din mînă apatic la gloatele din Piaţa Roşie, în timp ce un agitator cu glas de bas răcnea în microfoane: DA ZDRAVSTVUIET NAŞA VELIKAIA I POBEDONOSTNAIA ARMIA! URRRRRA!
Dar Gorbaciov nu a vrut să urmeze această cale şi să ţină acumularea hemoroidală a societăţii în apă călduţă. Încă din prima zi a alegerii sale, cunoscînd marasmul în care se scufunda ţara, a spus: „Aşa nu se mai poate trăi”. Aşa era. Dar ceea ce nu a ştiut Gorbaciov a fost că sistemul nu se putea schimba. Societatea în întregul ei trebuia „reformatată” şi făcută din nou. Iar hemoroizii trebuiau cauterizaţi.
Necesitatea unor schimbări radicale era reclamată stringent şi din alte motive. Rusia a intrat, încet, dar implacabil, în faliment financiar. Gorbaciov a tipărit o mulţime de bilete de bancă cu valoarea de 50 de ruble (pe vremea aceea erau bani frumoşi, nu glumă), cu acestea a plătit salariile întregii populaţii, apoi a declarat aceste hîrtii nule. Văzînd acestea, orice om normal a înţeles clar: nu avem unde merge mai departe. Ăsta-i sfîrşitul.
Între timp, un oarecare Ronald Reagan a decis să zdruncine un pic Uniunea Sovietică, să-i încerce rezistenţa şi să o ia la bani mărunţi, cum se zice. Reagan avea capacitatea să influenţeze Arabia Saudita. Şi a influenţat-o. La 13 septembrie 1985, Reagan a rostit patru cuvinte: „Vom mări producţia de petrol”. Acestea au reprezentat condamnarea la moartea a Uniunii Sovietice, care se baza la export în primul rînd pe producţia de petrol. Celelalte produse erau sub standardele mondiale, necompetitive (normal, într-o ţară în care competiţia cererii şi ofertei nu funcţiona) şi nu se exportau cu succes decît la amărăştenii din ţările „frăţeşti” socialiste. Aşa că doar petrolul şi armamentul (acesta din urmă trimis mai pe degeaba la alţi amărăşteni din „mişcările de eliberare de sub jugul colonial şi imperialist”) erau mîndria exportului sovietic.
Producţia de petrol în deşertul fierbinte al Arabiei a crescut brusc. Aceasta a crescut brusc şi în SUA. Preţurile în întreaga lume au scăzut. Toate celelalte ţări producătoare de petrol au suferit pierderi în urma căderii preţurilor. Acoperirea pierderilor nu se putea face decît prin mărirea producţiei. Toţi s-au grăbit să mărească producţia. Şi preţurile au căzut. Uniunea Sovietică nu s-a îngrijorat de căderea preţurilor la petrol. În ţară s-a pus la cale o producţie masivă de matrioşte. Dacă se prăbuşesc preţurile la petrol, oricum vom avea produse la export, şi-au zis perestroikiştii. Producţia pe scară largă a matrioştelor nu a fost prevăzută însă în planul cincinal… De aceea NERUSIMAIA (indestructibila), VELIKAIA I POBEDONOSTNAIA Uniune Sovietică a început să scîrţîie.
Despre cum a decurs perestroika şi de ce Gorbaciov era un om slab, spre binele nostru, vă voi plictisi în articolul viitor.
