Florin NEGRUŢIU: Eu nu-mi apăr sărăcia

Print Friendly, PDF & Email

Sărăcia. Eroi care ne dau o lecţie de demnitate sau nişte zdrenţăroşi care se opun progresului? Curajoşi sau anarhişti în gumari? Răscoală sau manipulare? Pe tăpşanul din Pungeşti, Vaslui, nu se înfruntă doar protestatarii cu jandarmii, ci se ciocnesc din nou două Românii. Ar fi simplist şi inevitabil incorect să spunem că baricada desparte o Românie care vrea investiţii, progres şi Occident de o altă Românie care vrea natură, tradiţii şi ruşi. Lucrurile sunt mult mai nuanţate, iar majoritatea celor care poartă zilele acestea războiul gazelor de şist – în presă, pe reţelele sociale, în spaţiul public – par să ignore faptul că locuitorii din Pungeşti sunt, în primul rând, nişte oameni speriaţi. O populaţie uitată în timp, din cea mai săracă zonă a Europei, pusă faţă în faţă cu un viitor pe care activiştii ecologişti îl zugrăvesc în culori apocaliptice; un sat trezit dintr-o dată dintr-un somn adânc, de veacuri, de un zgomot infernal din adâncuri, care le anunţă foc, pucioasă şi cutremure; nişte ţărani săraci, pentru care lumea nu este mai mare decât satul lor, îşi văd, pentru prima oară, viitorul. Iar viitorul este confuz, nesigur, plin de primejdii. Şi lor le este frică.

Nevoile. Sunt unii, în special printre guvernanţi, care cred că nevoile unui sat de la mama naibii pălesc în faţa nevoilor ţării. Că dacă la Pungeşti şi în alte locuri se găsesc gaze de şist, România va face pasul spre mult dorita securitate energetică. Încă o dată, lucrurile sunt mai nuanţate, iar experienţa din Statele Unite nu se potriveşte cu practica din România. Am fost luna trecută în Statele Unite, la invitaţia Departamentului de Stat. Am avut ocazia, prin urmare, să discut cu mulţi oficiali, diplomaţi, universitari, specialişti în politică externă şi securitate. Unul dintre subiectele care m-au interesat în mod deosebit a fost tocmai cel referitor la gazele de şist şi la felul în care America priveşte România, acum, când am devenit brusc interesanţi pe noua hartă energetică a lumii. Entuziasmul americanilor faţă de revoluţia lor energetică, bazată pe gazele de şist şi fracturare hidraulică, este încă la cote maxime, în ciuda avertismentelor date de militanţii ecologişti. Mulţi dintre cei cu care m-am întâlnit au ţinut să-mi amintească faptul că revoluţia fracking nu doar că i-a asigurat Americii o confortabilă securitate energetică, dar i-a rezolvat atât o problemă geostrategică, diminuându-i dependenţa de zona tulbure a Golfului, cât şi una ecologică, scăzând emisiile poluante prin înlocuirea centralelor pe cărbune cu cele pe gaz. Toate bune şi frumoase până la cetăţeni. Un american care deţine un teren pe care s-au găsit gaze de şist poate spune că i-a pus Dumnezeu mâna în cap; în România, unde Constituţia dă statului resursele subsolului, toate bogăţiile pământului devin un blestem pentru cetăţeni. America încearcă azi să exporte revoluţia ei energetică în întreaga lume, urmărind două scopuri: 1. evident, bani pentru companiile sale şi 2. redesenarea hărţii energetice a lumii şi obţinerea supremaţiei în faţa competitorului tradiţional, care este Rusia. Şi cetăţenii? Ştiţi că în România lumea protestează pe străzi, la Bucureşti, în marile oraşe, dar şi într-un sat numit Pungeşti? am revenit eu. De cetăţeni trebuie să se ocupe statul dumneavoastră, în concordanţă cu legile ţării şi cu drepturile şi libertăţile democratice, a venit previzibil răspunsul.

Neamul. Din păcate, neamul acesta suferă de două boli: memoria scurtă şi conducători mediocri. N-avem cum să cerem Chevron să ne iubească, dacă înşişi conducătorii noştri nu ne iubesc. N-avem cum să le cerem americanilor să se ocupe de noi dacă aleşii noştri, cărora noi le-am dat votul cu atâta dărnicie, nu se ocupă. Momentul Pungeşti arată, mai evident decât oricând, divorţul conducătorilor de popor, falimentul unei clase politice hrăpăreţe, meschine şi insensibile la frământările cetăţenilor. Oamenii din Pungeşti sunt „cetăţeni” doar când sunt duşi la urnă, în rest sunt nişte „desculţi” incapabili să se ridice la înălţimea gândirii geostrategice a preşedintelui şi a primului ministru. N-am văzut nicio urmă de înţelegere şi, în fond, de umanitate de la reprezentanţii aleşi – de la premier, până la primarul din Pungeşti – faţă de neamul acesta dezorientat, confuz şi speriat. N-am văzut nicio încercare de a sta de vorbă cu oamenii, de a le respecta părerea, de a le risipi temerile, de a le oferi un altfel de viitor.

Notă. Şi acum o părere personală. Eu nu-mi apăr sărăcia. Sărăcia nu este o virtute, dar nu este nici un blestem. Pe tărâmul fertil al sărăciei apar vânzătorii de iluzii: politicieni care „ţin” cu poporul, activişti ecologişti care-şi pun pe tarabă utopiile despre grădina carpatică, protocronişti care vântură excepţionalismul românesc, socialişti anticapitalişti care-şi transmit live de la faţa locului închipuirile antiimperialiste. Împotriva sărăciei se poate lupta cu inteligenţă, cu multă muncă şi cu oameni responsabili la conducere. Eu cred că o ţară bogată trebuie să-şi exploateze resursele. Fie-mi iertată naivitatea şi inadecvarea la contextul românesc descris mai sus, dar mai cred că o parte din bogăţie trebuie să ajungă, în cele din urmă, la cetăţenii ei. Petrolul şi gazele de şist, câte or fi ele (căci deocamdată ne aflăm în faza de explorare), trebuie să se reflecte, în cele din urmă, în şcoli şi în spitale iar o parte din avuţie trebuie să ajungă direct şi la comunităţile pe care Chevron le tulbură acum atât de tare. Căci după Pungeşti vor veni şi altele. Este Guvernul în stare să-şi ia aceste angajamente? Şi dacă şi le ia, e în stare să le respecte? E în stare acest stat să ne reprezinte interesele noastre, ale cetăţenilor, sau este luat definitiv captiv de o mână de oameni în interesul unui grup restrâns de învârtiţi şi şmecheri? Răspunsul e previzibil. Vedeţi de ce ne învârtim în cerc? Pentru că, prea ocupaţi de propria înavuţire pe spatele săracilor, nimeni n-a avut până acum vreun interes să ne apere bogăţia.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.