Fostă parte a României, viitoare parte a Europei

Print Friendly, PDF & Email

Discuția despre „vocația europeană” a Republicii Moldova e echivalentul unei conversații pe care participanții o eternizează tocmai pentru că sînt lămuriți dar nu sînt gata să-și urmeze ideile. Am început cu concluzia pentru că „afacerea Moldova” începe cu concluziile, trece peste ele și continuă cu o suită interminabilă de paranteze.

N-ar trebui să uităm că primul suspect în această conversație dominată și diminuată de retorică e chiar formula „vocație europeană”. Împresurată de aură profesorală, „vocația europeană” transferă o temă serioasă în pedagogia care se îngrijește de talentul precoce al copiilor minune. Moldova are, adică, „vocație europeană” exact în măsura în care un supradotat are vocație de pianist. Evident, îndrumătorul va aștepta împlinirea precocității, peste un timp, peste mult timp.

Formula e nedemnă de politica mare dar e eficientă. În spatele ei stă o amînare gravă și sistematică așezată în calea celor șase așa numiți „parteneri estici” ai UE (între care Moldova, Ucraina, Armenia, Belarus și Georgia continuă spre est spațiul cultural european iar Azerbaijan se ocupă de petrol și gaze). Blocajul politic și mental e mult mai vechi și mai solid decît s-ar putea crede.

Cunoscătorii identității culturale europene de dincolo de frontiera de Est a Uniunii sînt o minoritate politică în Europa de Vest. Influența lor e redusă sau blocată și, în aceste condiții, Uniunea Europeană continuă o relație periculoasă prin somnolență. Cu un efort de imaginație și curaj nu tocmai gigantic, Uniunea ar putea înțelge că menționarea perspectivei de admitere a Moldovei, Ucrainei, Georgiei, Belarus și Armeniei nu poate provoca o catastrofă geopolitică. În schimb, poate stimula statele de flancul de est al Uniunii care încep, treptat, să remarce absența unei politici europene structurate în zonă.

Asta exact în momentul în care reambalarea lui Putin pentru țarificatul numărul doi, face din putinism o alterantivă politică structurată. Evident, preluarea rusească pe care Uniunea ar putea-o încuraja prin absență nu va fi o ocupație în buna tradiție sovietică. Costurile ar fi insuportabile pentru Rusia. Putin însuși e acel sovietolog amator care a găsit în prăbușirea URSS „cea mai mare catastrofă a secolului XX”. În această calitate, Putin știe foarte bine cît a costat Tratatul de la Varșovia.

Rusia nu-și mai poate permite preluarea dar asta nu e cea mai bună știre pentru o zonă care ar deveni, între non-politicile vestică și estică, un spațiu de tranzit, incertitudini și stagnare. Pe scurt, un „loc părăsit” furnizor de nesiguranță pe flancul de Est al UE. Uniunea ar avea, astfel, neașnsa istorică de a-și așeza și la est un spațiu strategic neclar, după ce s-a ales cu un spațiu strategic imprevizibil la Sud. În acest punct, insistența cu care UE crede că trebuie să focalizeze pe „primăvara arabă” aruncînd peste bord Estul e o iluzie.

Virtuțile catastrofice ale ezitării nu se opresc aici. UE are sub ochi, într-o variantă foarte activă, rezultatul cel mai recent al indeciziei în materie de „vocație europeană”: Turcia. După un joc de amînări și simulări cînd perverse cînd confuze, Turcia a adunat mai bine de 30 de ani de frustrări. Consecințele s-au materializat în ultimii cîțiva ani, odată ce Turcia a avansat nervos către o nouă identitate. Noul vizionarism regional al Primului Ministru Erdogan a înlocuit posibila conexiunea europeană a Turciei și a generat o politică externă foarte apropiată de aventurism. Bilanțul nervozității naționale turcești e evident și ar trebui să dea de gîndit Europei. Cum ar fi arătat conflictul azero-armean, ponderat de o Turcie ponderată de UE? Și, mai departe: ar mai fi plonjat Turcia în frenezie pro-arabă și pro-iraniană?

Riscurile amînării cresc cu fiecare tur de menționare rituală a „vocației europene”. În cazul Moldovei, și, poate, numai în cazul Moldovei, pariul e, însă, mult mai puțin sau deloc exploziv. Admiterea unei țări mici, aproape neînsemnată demografic și economic, nu va avea impact real nici măcar asupra unei Uniuni Europene în declin. Beneficiile sînt mult mai evidente și mai ușor de măsurat. Admiterea Moldovei, urmată de urgentarea parcursului pentru ceilalți „parteneri estici”, va consolida instituțional întreaga zonă. Încheierea prealabilă a Acordurilor de Asociere va lăsa în urmă două tipuri de circuite.

Mai întîi, înțelegerile de tip CEFTA – acorduri de liber schimb – care ar putea scoate state ca Moldova din orbita economică a Rusiei. Asta cu atît mai mult cu cît spațiul economic estic e în continuare amenințat de insistența rusă asupra unei Uniuni Vamale. În orice caz, prăbușirea iminentă a statului economic Belarus va pune problema opțiunilor economice zonale în termeni dramatici.

În al doilea rînd, liberalizarea regimului vizelor ar dezamorsa al doilea pilon de presiune internă rusă în statele partener din est. Dar asta numai și numai în cazul în care liberalizarea va fi aplicată în statele partener din est, înaintea Federației Ruse. În aceste condiții, „pașaportul de aur” ar deveni pașaportul național, în vreme ce pașapoartele rusești acordate de Moscova minorităților ruse ar funcționa ca documente de călătorie internă, lipsite de valoare și promsiuni. Presiunea exercitată de Rusia prin manipularea politicii minorităților ar pierde un atu important iar stabilitatea internă a partenerilor estici s-ar consolida.

Ce se află, atunci, în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atîta politețe pozitivă în cazul Moldovei? Două probleme-surori. Amîndouă, generate de considerații strategice, la rîndul lor definite de o anume lectură istorică a secolului XX (est)european.

E vorba, mai întîi, de complexul rus pe care nucleul clasic al UE l-a înmagazinat și dezvoltat înainte și după căderea comunsimului
(și a zidului berlinez). Estul european extrem e, în această lectură, un spațiu de interes legitim pentru Rusia, asta cu atît mai mult cu cît, în fond, Rusia Sovietică și nu altcineva a extras și recuperat, cu sacrificii colosale, aceste teritorii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lectura e, desigur, o eroare dar nu în conștiința și filozofia politică ocidentală. Totuși, nu e deloc exclus ca reticența europeană față de spațiul de interese rus să funcționeze ca alibi pentru lipsa de proiecție, gîndire și acțiune UE în zonă.

O Uniune fără capacitate de mediere în Transnistria nu are prea multe cărți de jucat. Situația e aceași în teritoriile georgiene ocupate de Rusia. Și nu e cu nimic mai bună în cazul conflictului din Karabah. Recent, dezinvoltura cu care Ucraina a recurs la piraterie judiciară în procesul Timosenko a demonstrat același lucru: lipsa de pondere a UE și lipsa de respect față de intersele UE în zonă. Din acest punct de vedere, pasivitatea în relațiile cu Moldova e mai mult o chestiune de psihologie constitutivă UE și mai puțin o linie de gîndire strategică.

În sfîrșit, reproșul cel mai citat și afișat în materie e problema românească pe care o comportă relațiile cu Republica Moldova. Argumentul e invocat cu o seriozitate plină de umor de exponenți politici germani și repetat, cu un vechi automatism imitativ, de partenerii francezi, olandezi, etc. Teza sau temerea de bază a româno-prudenței occidentale spune că statul român încearcă să introducă Republica Moldova, oarecum frauduos, în Uniunea Europeană. Dimensiunea românească a preocupării pentru Moldova e privită cu o suspiciune care trece, însă, drept privilegiu luminos, în cazul în care Spania confiscă inițiativele UE pentru America de Sud iar Franța administrează diplomatic Magrebul și reușește, chiar, să îl transforme în agent electoral pentru prezidențialele de anul viitor.

De ce acordați pașapoarte moldovenilor? Și cine garantează că n-o să procedați la unificare, sudînd un stat non-UE de un stat membru UE? În primul caz, răspunsul e: de ce nu? În al doilea, răspunsul ar putea fi tot o interogație: cine întreabă? Nu ar fi o întîmpinare nepoliticoasă ci doar preambulul unei dezbateri reale. În fond, precedentul există. Căci primul stat membru UE care s-a sudat prin unificare de un stat non-UE e Germania. Totul a durat o noapte și a pus în posesia pașaportului german-european 17 milioane de foști cetățeni ai Republicii Democrate Germane. Interesant, acest capitol extraordinar de istorie europeană a generat pactul din care a apărut, ulterior, proiectul euro. Nașterea a suferit de complicații politice mult prea mari pentru sănătatea unei monede. E exact ce știm astăzi, în plină criză euro.

Între timp, procesul de expansiune europeană declanșat de re-unificarea germană s-a întors împotriva Germaniei care află că UE va rezista doar în condițiile în care e garantată financiar de fonduri germane. Dar asta nu demonstrează că re-unificările sînt blestemate. Deși demonstrează, într-un fel complicat și inevitabil, că Moldova e o problemă a Europei. Tocmai ca fostă parte a României.

The following two tabs change content below.
Traian Ungureanu

Latest posts by Traian Ungureanu (see all)

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.