Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Gabriel Liiceanu: Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?

A murit Fidel Castro. „Ultima mare figură politică a secolului 20”, a clamat stânga planetară prin guri de președinți de stat, de prim-miniștri, de scriitori, de fotbaliști, de idealiști nevindecați și nevindecabili după suta de milioane de morți sacrificați pe altarul comunismului în al 20-lea secol de la Cristos încoace. „A murit ultimul mare tiran al secolului 20”, ar fi trebuit să scrie pe toate zidurile din lumea liberă. În loc de asta, omagiile lui Kim Jong-un (Fidel Castro a fost „un prieten adevărat și loaial”), ale lui Putin (Fidel Castro „era un prieten sincer și de încredere al Rusiei”)  și ale lui Xi Jinping („Tovarășul Castro va trăi etern”) s-au împletit cu cele ale lui Obama („Istoria va judeca enormul său impact”), ale lui Jean-Claude Junker („lumea a pierdut un om care pentru mulți era un erou”) sau ale lui Justin Trudeau („Canadienii se asociază poporului Cubei în doliul său după moartea unui lider remarcabil”). Iar stânga franceză i-a chemat sâmbătă seara pe parizieni la un meeting de doliu și reculegere…

***

Ce turnesol formidabil moartea unui „lider comunist” care, cum frumos a spus Ioan Stanomir, „a îmbrăcat mantia romantică peste tunica de tiran”! Cum se strâng acum să-l plângă toți aceia cărora Castro le-a hrănit febra și fanatismele și care, în replică, i-au hrănit legenda de revoluționar romantic însetat de libertate! Uitând, desigur, ce prăpastie se deschide între romantismul revoluționar în numele căruia te duceai să mori oriunde în lume pentru cauza libertății (cazul lui Byron) –, și cel al secolului al 20-lea în numele căruia te duci să omori – din romantism, desigur – câteva mii de concetățeni, pentru ca apoi să rămâi la putere preț de-o jumătate de secol și să transformi țara într-o vastă închisoare. Dar cât de romantice au fost, prin comparație, vremurile lui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot! Nici cea mai atroce realitate nu a putut aboli idealul. El a supraviețuit și supraviețuiește tuturor munților de cadavre.

***

În urmă cu ceva vreme am citit o carte a lui Armando Valladares Perez, Mémoires de prison (titlul originar Contra toda esperanza) despre închisorile castriste, scrisă în 1982, după o detenție de 22 de ani. Fusese condamnat în 1960 la 30 de ani, culmea ironiei, pentru „terorism anti-Castro”. Interesant să vezi cum fiecare regim totalitar inovează în materie de tortură, ca și cum în joc ar fi de fiecare dată creativitatea sadică a speciei umane. Nu este oare până la urmă istoria un concurs planetar, care are loc tacit peste veacuri între torționarii lumii și în care fiecare țară trebuie să vină cu isprava și specificul ei? Pe lângă banala tortură de a-i pune pe deținuți să-și mănânce excrementele și să stea atât de îngrămădiți într-o celulă încât să nu se poată întinde (accesul la toalete fiind în același timp interzis), în închisorile lui Castro existau și torturi mai rafinate. Familia deținutului (mama și soția) sunt anunțate că pot face o vizită la închisoare. Odată ajunse acolo, sunt invitate, extrem de politicos, să aștepte într-o cameră, urmând ca deținutul să fie adus în scurt timp. În celua sa, acesta este despuiat și i se spune că va fi condus la magazie să primească o uniformă nouă. E plimbat pe coridoare în pielea goală, iar în cele din urmă i se deschide ușa unei camere și e băgat înăuntru. Acolo îl așteaptă mama și soția. Sunt lăsați „să stea de vorbă”.

***

Ce sofism teribil, căci acoperitor de crime, scoaterea în evidență a „binefacerilor” tiranului! Castro, ne spune Justin Trudeau în a sa laudatio de sâmbăta trecută, a pus la punct pentru poporul cubanez un remarcabil sistem de învățământ și unul, la fel, de sănătate. Pe aceleași performanțe insistă și Ban Ki-moon: „Sub președintele Castro, Cuba a făcut progrese notabile în domeniile educației, alfabetizării și sănătății”. (Lăsăm de o parte întrebarea ce învățământ se poate face când totul devine ideologie și cult al personalității și ce sistem de sănătate se poate pune pe picioare într-o țară complet sărăcită.) Cum spunea un comentator pe forum: Ce-ar fi să spunem că Hitler a făcut autostrăzi și fabrici? Ce dacă are la activ lagărele morții?

I-aș pofti pe toți admiratorii acestor criminali binefacători să ia o clipă locul – deși se pare că tocmai imaginația empatică le lipsește –  celor morți sau torturați ca urmare a gesticulației revoluționare a idolului lor. Ai celor pe care acesta i-a așezat decenii în închisori, ai celor cu familiile distruse, ai celor care și-au trăit viața (49 de ani!) sub arbitrariul unui fanatic vanitos.

Și, în primul rând, i-aș fi invitat pe Maradona (cel cu chipul lui Castro tatuat pe gambă) și pe nobeliatul Garcia Marquez să facă acest exercițiu de imaginație: ce-ar fi fost să guste zi de zi din dulceața traiului cubanez sub „eroul legendar”, sub acest „lider mai cuprinzător decât viața” (Fidel Castro was a larger than life leader who served his people for almost half a century), „un revoluționar și un orator exemplar”, după cum ni l-a prezentat sâmbăta trecută prim-ministrul canadian? Mi-l imaginez pe Trudeau încuiat într-o cameră și pus să asculte pe un CD,  timp de șapte ore, unul dintre discursurile memorabile ale lui Castro.

De ce nu-și strigă toți fanii aceștia entuziamul dintr-una din gropile comune scoase periodic de istorie la lumină și care au jalonat domnia idolilor lor? Și-au aplaudat eroul (și-acum îl plâng) din inima arondismentului al șaselea parizian sau din redacția călduță a unuia dintre marile ziare „progresiste” ale lumii.

***

Ce ciudat să vezi în toate aceste oraisons funebres cum marii criminali ai lumii, de îndată ce ies din spațiul domestic și intră în cel al istoriei, încetează să mai fie „criminali de rând”. Devin, nici mai mult nici mai puțin, decât eroi. Omoară nu oricum, ci având un ideal. Un ideal și o ideologie. Dacă ai ideal și ideologie, poți omorî oricât. Poți fi și decorat și, în mod sigur, te vei alege și cu o statuie. Așa ne-am pricopsit cu criminalii-eroi ai secolului 20. Căci exact asta e secolul de care de-abia ne-am despărțit: secolul criminalilor-eroi. Castro e ultimul dintre ei. Un tip despre care Jean-François Revel, poate cel mai lucid analist politic și ziarist al Franței, îmi spunea către jumătatea anilor ’90, tremurând de furie (Danielle Mitterand, soția președintelui, tocmai îl întâmpinase, cu onoruri, pe Castro la Paris – presa franceză a vorbit atunci de „sărutul obscen” pe care Castro îl primise pe peronul de la Ellysée de la prima Doamnă a Franței)  că “are brațele pline de sânge până la cot”. (Și-și sufleca, roșu la față de indignare, mânecile hainei.)

Castro, care a gestionat unul dintre cele mai longevive regimuri totalitare ale planetei, a fost la doi pași, în 1962, găzduind rachetele fratelui sovietic, să arunce omenirea într-un război nuclear. „Legendarul revoluționar” , al cărui avânt era prea mare în raport cu cât de mic era poporului său (circa 7 milioane de locuitori în 1960), ar fi fost fericit să bată astfel toate recordurile de crimă ale „marilor conducători”, de la Genghis-han la Mao și la Stalin.

***

Ei bine, n-am să cred niciodată că cei morți în războaiele provocate de ei înșiși cu „dușmanul intern” pot fi uitați de dragul binefacerilor care au decurs din ele. Oare cele 9 milioane de cadavre din războiul civil rus (1918 – 1920) – locul 16 în topul masacrelor mondiale – și cele 20 de milioane din perioada stalinistă (1928 – 1953) – locul 6 în topul masacrelor –, înfometarea decenii la rând a unei populații de circa 200 de milioane de oameni și transformarea țării într-un lagăr perpetuu reprezintă un preț convenabil pentru „măreția” Imperiului Sovietic pe care Putin o vântură astăzi în fața compatrioților săi, punând-o explicit în seama lui Stalin? Și așa mai departe cu toate „faptele bune” ale celorlalți „mari oameni politici”, până la „Ceaușescu al nostru” cu toate „realizărilii” lui.

În O idee care ne sucește mințile,  HRP scrie:

„Invocând caracterul pretins modernizator al comunismului ori ideile sale pretins generoase ori un pretins bilanț pozitiv al realizărilor sale sociale, mulți progresiști, poate că bine intenționați, preferă să treacă cu vederea faptul că regimurile comuniste au ucis în două generații o sută de milioane de oameni: asta înseamnă cam 450 de oameni pe zi, adică 190 de morți pe oră, adică 3 oameni transformați în cadavru în fiecare minut – și nu o singură dată, ci minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 60 de ani fără întrerupere. Vă puteți imagina un asemenea monstruos munte de cadave?

Unii progresiști, spre cinstea lor, nu pot trece peste evidența acestui munte de cadavre. Dar, dacă suferă de orbirea morală de care vorbesc, atunci ei vor tinde să susțină că, totuși – acest „totuși” îmi dă fiori –, victimile comunismului sunt victime neintenționate ale unei modernizări necesare, care altminteri,  dat fiind nivelul foarte înapoiat al societăților pre-comuniste, nu ar fi putut fi dusă la bun sfârșit. Cum ar veni, o sută de mlioane de victime ca să se poată mări PIB-ul cu câteva procente: victime colaterale, neintenționate, dar necesare, ale progresului… Această viziune trebuie respinsă ca moralmente inacceptabilă.” (Andre Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, O idee care ne  sucește mințile, Humanitas, București, 2015, pp. 118-119)

Tot ce se poate spune de bine la moartea lui Fidel Castro este că n-a avut, cu un popor cam de mărimea Cambodgiei, apetitul criminal care l-a făcut pe Pol Pot să lichideze o cincime (1,7 milioane) din populația țării în patru ani. Nu avem „numărul de oameni uciși sub regimul lui Castro în Cuba”. (Matthew White, Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade, Humanitas, București, 2015, p. 16)  Știm doar că celălalt mare romantic, Che Guevara, numit în 1959 de Fidel Castro comandantul închisorii politice La Cabaña, a găsit firesc (e „nu numai o necesitate pentru poporul cubanez, ci un lucru pe care ni-l  cere expres”, a spus el), ca în mandatul lui de cinci luni să împuște pe bandă, după o judecată sumară, câteva sute (sau câteva mii, afirmă unii) de prizonieri.

Gabriel Liiceanu

6 gânduri despre “Gabriel Liiceanu: Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?

  1. Pana la urma, mult hulitul si batjocoritul Trump a fost SINGURUL demnitar care , pe acest subiect, a deschis gura fara sa-i puta

  2. Opinile neocomunistilor Obama, Jean-Claude Junker, Justin Trudeau despre un dictatator crimilal odios: Obama („Istoria va judeca enormul său impact”), ale lui Jean-Claude Junker („lumea a pierdut un om care pentru mulți era un erou”) sau ale lui Justin Trudeau („Canadienii se asociază poporului Cubei în doliul său după moartea unui lider remarcabil”).

  3. Tampenii si frustrari reminescente.
    Toti care conduc dur sunt „tirani” sau „dictatori”, insa doar idiotii nu inteleg nici dupa 2 de ani, nici citind psiho-sociologie, ca libertatea nu duce la evolutie de nici un fel!
    Lasa copilul sa faca ce vrea si ti s eva urca in cap, iar mare va deveni o problema! Lasa omul sa decida cand su cum sa lucrezi si va lucra ca pt altul si cand va avea chef. Lasa societatea fara legi sau neaplicate, si vedem in Ro cum s-a darmat totul..fara „dictator”/
    Asa ca folositi-va creierul si ganditi, oricine ati fi..chiar si marele autor! Firi relisti si corecti, ca asa se avanseaza, nu mintindu-ne!

  4. Inca am proaspete in memorie panegiricele oficiale cu ocazia mortii altui lider comunist: Nelson Mandela. Numai ca, atunci, nu prea am auzit proteste impotriva a zeci de lideri care l-au pupat in spate pe Mandela. Incepand cu Papa. De ce ? Sa fie corect politic sa dai cu castrismul de pamant la moartea lui Castro, dar incorect politic sa faci acelasi lucru la moartea teroristului Madela ? Iar bolsevicul Che Guevara, cel care a impuscat detinuti, nu cumva a fost impuscat, la randul lui, de agenti aflati in solda CIA ? Cu ce criterii se opereaza aici ? Tradare, tradare, dar sa stim si noi! Creieriul folosit de „In linie dreapta” imi pare tot mai mult a fi unul foarte simplu: agentii Moscovei sunt baietii rai, iar agentii Washingtonului sunt baietii buni. Pai, spuneti, fratilor, asa, nu ne mai lasati sa citim zeci de articole de pe sit pana ne pica fisa !

  5. @MD, hai sa vorbim ca sa nu adormim. si putina conspiratita si paranoia, ca se poarte. ai avut curiozitatea sa vezi ce s-a scris la moartea lui mandela? evident ca nu. (p.s. asa e. agentii moscovei sunt baietii rai, agentii washingtonului si ai bucuresstiului sunt baieti buni. dar am impresia ca asta a fost spus raspicat de mai multe ori, doar pentru tine, care observ ca nu ai citit nimic de aici, e o mare descoperire)

    http://inliniedreapta.net/sfan.....MyY3j.dpbs
    http://inliniedreapta.net/obam.....n-mandela/
    http://inliniedreapta.net/conf.....ca-de-sud/
    http://inliniedreapta.net/most.....h6OYw.dpbs

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.