Traian Băsescu este un jucător politic dur, dar totuşi cu anumite sensibilităţi – ca atare, ostilitatea cu care a fost întâmpinat la festivităţile Unirii îl va fi afectat într-o anumită măsură. La Iaşi, mai multe sute de pensionari militari – recte membri ai unei caste privilegiate încă din vremea în care România avea parte de o societate militarizată – au dat frâu liber sentimentelor lor faţă de actuala putere în cadrul unei manifestaţii mai mult sau mai puţin spontane. Garantat, asemenea scene nu s-ar fi petrecut dacă preşedintele aflat la al doilea mandat era Adrian Năstase, şi nu Traian Băsescu. Iar dacă ar fi îndrăznit totuşi cineva să fluiere în biserică, tind să cred că riposta prezidenţială nu s-ar fi rezumat la o simplă ridicare din umeri.
Construcţia de tip struţocămilă pe care o năşesc zilele acestea Alianţa de Centru-Dreapta şi PSD constituie dovada cea mai bună a sărăciei de idei şi aspiraţii ale celor trei partide de opoziţie, care par a nu şti altceva decât
să-l toace pe Băsescu. Nu dispun de nici un program în afara planului făţiş de a prezerva seria privilegiilor pe care le-au acumulat pe parcursul celor două decenii în care au clădit şi perfecţionat „sistemul ticăloşit”. Îşi irosesc întreaga energie pe asedierea locatarului de la Cotroceni – care rămâne tenace, dar din ce în ce mai singur şi versatil. În lipsa unei strategii, opoziţia are, desigur, nevoie de proverbialul om negru pentru a se putea evidenţia cât de cât, iar cu ajutorul supradozelor de manipulare media o parte a naţiunii s-a lăsat deja convinsă că preşedintele ar constitui un pericol public. Pentru Traian Băsescu, frenezia pe care o stârneşte în rândurile adversarilor politici ar trebui să reprezinte, în fond, o minimă consolare. Dacă ar fi decis să îşi încheie mandatul într-un mod mai confortabil, prin ignorarea unei bune părţi a problemelor statului, PSD şi PNL l-ar fi trecut complet cu vederea, văzându-şi de clasicele maşinaţii dedicate reîmpărţirii tortului naţional. Dar Băsescu a preferat să rămână un jucător activ.
Una dintre puţinele realizări ale şefului de stat, anume numirea unor procurori curajoşi şi echidistanţi în activitatea lor investigativă, este percepută de către variile grupuri de putere drept ameninţare directă, dat fiind că nu doresc ca cineva să poată impieta asupra libertăţii lor totale de acţiune. Faptul că senatorul Cătălin Voicu, cel care depusese eforturi asidue pentru a păstra eşaloanele superioare ale sistemului judiciar în sfera de influenţă a PSD, a rămas în arest, în timp ce mâna dreaptă a lui SOV, Nicolae Popa, se pregăteşte sufleteşte să execute curând cei 15 ani de puşcărie la care a fost condamnat, va fi dat, neîndoielnic, de gândit destulora.
Tocmai acest precedent periculos instaurat de Băsescu, această trădare a structurilor şi familiilor politice din rândurile cărora provine la rândul său este, de fapt, ceea ce îi scoate din minţi pe liderii grupurilor de influenţă. Ca atare, se folosc de stângăciile sale, dar mai ales de incompetenţa comunicaţională a Guvernului cu privire la măsurile – categoric indispensabile – de austeritate adoptate pentru a insista interminabil asupra presupusei necesităţi de destituire a preşedintelui. Feriţi de responsabilitatea actului de guvernare şi de consecinţele sale, nici Ponta şi nici Antonescu nu au făcut, până în prezent, dovada capacităţii lor de empatizare cu populaţia – pentru că această abilitate presupune nu o retorică populistă ieftină, ci avansarea unor contramăsuri detaliate.
[...]
