Interviu suprarealist din Iad

Mă dădeam pe facebook într-o sâmbătă și la rubrica “People You May Know” văd poza unui tip rotofei în haine militare. Ioan Cârnu prieten cu IIC MER… WTF? M-am pus online pe chat, cine știe? După nici 10 minute, primesc un “Friend request” Era el! Info-ul spuea tot.

Am acceptat, ce farsă sinistră o fi și asta? Iar chat-ul începe să bipăie. Repede! Contact Information – copy & paste într-un txt, pozele (ah! numai una). “Calm! Sigur e o stupizenie colosală!” mi-am spus.- “Bună seara”, am tastat ușor dezgustat. Deja îmi părea rău că intrasemn în joc

- “Bună seara, domnule” – apăru pe ecran.

Nu “tovarășe”, nu “băi”? Mi s-a părut cam slabă ideea. În fine, vă scutesc și mă scutesc de toate reacțiile, dialogul face toți banii.

- Dragul meu, aproapele meu, știu că mă cauți, sunt chiar eu. Am murit în 1991 și sunt în iad de atunci. Știu că te gândești că e o farsă dar nu e așa. Sunt eu, Căpitanul Ion Cârnu.

- In fine, dacă ești sau nu cine zici c-ai fi, spune ce vrei?

- Întreabă-mă, nu pot să-ți povestesc eu. N-am voie.

- Bine. Cum e în iad?

- …

- Nu poți răspunde?

- … ba da, dar e cam greu de explicat. Este bineînțeles, neînchipuit de rău. Tot ce a inventat omenirea în materie de tortură este aplicat și acolo, și nu doar atât, ci chiar inovat. De exemplu, re-educarea, a fost adoptată imediat ce a fost inventată la Pitești și se aplică și acum dar, într-o formă evoluată, modernizată. Iar lucrurile sunt duse mult mai departe și n-o spun cu admirație, oricum nu am dreptul decât la foarte puține sentimente, toate celelate mi-au fost extirpate. De exemplu…

- … stai, stai! Ce sentimente?

- Nu mai am decât remușcare, regret, tristețe, disperare, durere, vinovăție, …

- Am înțeles, ajunge. Cum adică duse mai departe?

- … Îți spun, pe scurt, că toate sunt eterne și ca număr și ca durată, înșirarea lor ar dura o eternitate. Iar cei ajunși acolo sunt îmbătrâniți pentru fiecare an pe care-l au cu câte 10, deci eu am, arăt și mă simt ca un om de 720 de ani, dacă ar putea cineva să trăiască atât. Pentru că 72 de ani aveam când am murit. Odată la 10 ani, se dă un soi de permisiune de a intra în contact cu lumea și sunt lăsat să arăt cum sunt acum. Am ajuns la tine, poți să mă întrebi ce vrei, îți voi răspunde în anumite limite, care îmi sunt permise. Aceste limite sunt puse, pentru a nu afecta mintea omenească a celui care întreabă.

- Am înțeles regulile, ești foarte șmecher. Dar, să zicem, haide să începem. Regreți ce ai făcut?

- Sigur că da, credeam că ai înțeles și din ce am spus mai devreme.

- OK, atunci să vorbim de tine, cel de dinainte de moarte. Ai regretat? De ce nu ai apărut să spui?

- Da, am regretat, chiar și atunci când îi băteam pe oamenii aceia. Am regretat tot mai mult până când m-am sinucis. Știam că e rău ce fac. Mi-a fost frică, însă. De aceea nici nu am apărut. M-am ascuns.

- Păi dacă regretai, de ce făceai ce făceai?

- Din două motive. Odată că aveam niște beneficii pe care altfel nu le-aș fi obținut niciodată, eram dispus să fac ORICE pentru ele. Aveam un salariu de vreo 20 de ori mai mare decât oricare dintre cei pe care îi băteam, și multe altele, haine, lemne, deconturi. În condițțile astea, arestații nu mai aveau cum să se compare cu mine, nu mai erau ființe umane în ochii mei, erau niște simple mamifere bolnave. Apoi îmi era și frică. Tu crezi că eram relaxați? Dacă nu făceam ce mi se cerea sau, mai exact, ce se aștepta să fac, ajungeam eu în locul bieților oameni. Frica e omenească, chiar și cei viteji sau curajoși o au.

- Da, dar demnitatea, poate să prevaleze

- Așa și este, dar n-am spus că aș fi avut demnitate. Cu toate astea, îți spun, tinere (pentru că orice vârstă ai avea, față de mine, cel de aici, din iad, tot tânăr ești), când m-am mai întâlnit cu ei, când trăiam, nu aici, că-n iad ei nu sunt, și cu fata Elisabetei Rizea, și cu Cornel Drăgoi sau Gheorghe Râmba și mulți alții, le-am spus că n-am nimic cu ei. Că așa au fost vremurile. E adevărat, nu le-am cerut iertare, tot de frică. Și e adevărat și asta, nu m-am comportat sincer cu ei, i-am luat tot de sus.

- De ce v-ați sinucis?

- După Revoluție, eram deja bătrân și remușcările și frica se-adunaseră în mine peste măsură. Îmi era frică să nu fiu judecat și împușcat precum Ceaușescu. Am fost mai rău ca el, de multe ori, ce soartă aș fi putut avea? N-am realizat niciodată, pe deplin, suferința pe care am pricinuit-o oamenilor. Când am văzut-o pe Elisabeta Rizea la televizor, n-am mai putut. Speram inutil că poate vinovăția pe care mi-o asumam poate că nu era atât de mare. M-am chinuit câteva luni, dar știam că orice aș face, tot în iad, dacă iadul ar exista, voi ajunge. Așa că asta m-a întărit în hotărârea mea să părăsesc o lume în care am făcut cu mult mai mult rău decât aș fi putut face bine, chiar de-aș fi fost un sfânt. Să știi, că nu mai pot sta mult… mă cheamă înapoi…

- Ar fi frumos să fie adevărat ce spui. Totuși nici un fost torționar nu regretă, ba unii chiar sfidează. Nu, nu te cred.

- Nu pot vorbi în locul lor. Deși de aici, știu totul, absolut totul despre ei. Toți știu exact ce au făcut și cât de rău. Dar omul e o ființă slabă și fricoasă, le e frică atât de tare, încât asta îi îndârjește în răutatea lor. Și un câine dacă îl bați schelălăie, dar apoi, înebunit de frică începe să atace, chiar mai fioros decât ar face-o de obicei. Ei știu destul de sigur că nu li se mai poate întâmpla mare lucru, dar frica animalică îi face vigilenți. Nu mai pot sta, mă trag înpoi…

- Stai, stai, mai am o întrebare. Crezi că se va putea face dreptate până la urmă?

- Scuze, nu mai pot sta… Da, se va face, depinde și de voi… Poate nu va fi așa cum vă reprezentați voi justiția, poate pe pămănt nu… dar în timp, sigur. Iar aici în infern dreptatea e definitivă oricum. Suntem toți aici. Și toți vom fi reeducați etern, să vedem lucrurile așa cum ți le-am spus și ție. Pe pământ nu am fost umani, aici nici atât.

Ioan Cârnu is offline now.
………………..
pentru continuare mergeți pe blogul autorului.