Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Ioana Hîncu: Poveste de Crăciun. Începutul lumii dincolo de sfârșit

Eram în anul doi de facultate. La cursul de etică generală mentor ne era Vasile Morar (pe atunci conferențiar, actualmente profesor la Facultatea de Filosofie a Universității București). Spun mentor, pentru că nu titlul academic îl definea, ci , cu precădere, vocația. Modest, răbdător și atent la toți. Despre morala creștină, esența ei, încă aveam nedumeriri. Lectura biblică, explicațiile (subțiri) primite până atunci, plus câte ceva din filosofii creștini, nu fuseseră de ajuns ca să înțeleg. Să fim serioși, nici din lume și viață nu înțelegeam mare lucru, deși, foarte tânără fiind, eram convinsă că știu. Sigur, ca la orice curs/seminar academic se nășteau dezbateri, întrebări, iar răspunsurile nu erau niciodată destule. Însă eu de acolo m-am ales cu primul meu răspuns-certitudine: creștinismul este religia iubirii de oameni, cu toată istoria lui zbuciumată, plină de abateri și erori de interpretare … creștinesc-omenești. Răspunsul a trebuit să-l găsesc eu (așa te îndeamnă un profesor bun). Argumentele clare, simple, destule, prezentate logic și riguros științific, plus confirmarea au venit de la Vasile Morar.

De douăzeci de ani mă tot țin să spun povestea asta la lume. Și tot uit. Pentru că a uita e un defect omenesc. Sau poate că nu-i venise vremea. Acum mi se pare că a venit. De ce?

Probabil pentru că sunt unele lucruri care mi-au și m-au ajuns. De exemplu, faptul că-n lumea încă liberă, prosperă, creativă și pașnică, nebântuita de războaie, dictaturi și cataclisme sociale ( flată preponderent la vestul lumii, nu la est), intelectuali de marcă abandonează rând pe rând ideile civilizatoare și cu adevărat progresiste ale gândirii creștine – temelia acestei civilizații – și se revoltă steril, deconstructiv, perdant, împotriva acestor idei care n-ar trebui nici mistificate, nici schimbate, ci păstrate, tocmai fiindcă, în mod paradoxal, ele le-au permis să trăiască și să se revolte liber acum. Ba unii chiar strigă jos Dumnezeu! și propun drept alternativă ateismul, materialismul și cinismul, adică noul (fals) progres. Iar o parte din mase, inevitabil, că așa-s masele, îi urmează fără să știe bine încotro și de ce.

Sau poate pentru că se răspândește agresiv ideea apocalipsei materiale (catastrofe naturale cosmice sau terestre, sărăcie, pandemii) fără să se noteze sau mediatizeze destul faptul că apocalipsa noi o trăim deja. Și nu e materială (omenirea a fost mult mai săracă), ci a valorilor spirituale.

[…]

Ce-i de făcut? Simplu: să povestim. Povești uitate sau poveștile noastre. Poveștile simple, cu tâlc. Și să nu ne oprim din povestit poveștile care contează. Pentru că după orice sfârșit, fie el și al lumii, urmează întotdeauna un alt început. Iar cum va fi noua lume depinde ( întotdeauna depinde) de poveștile cu care a început.

Morala? Cine știe… Eu doar o poveste am avut de spus.

Dar dacă ar fi să caut morala, probabil că prima ar fi că Dumnezeu lucrează pe căi misterioase: dacă într-adevăr cauți răspunsuri, sigur le vei găsi, câteodată în locuri care au calitatea că te surprind. După cum, iată, prima și cea mai importantă certitudine rațională, argumentată, cu privire la morala creștină, eu n-am căpătat-o nici acasă , nici la biserică, nici citind cărți, deși de acolo am pornit. Ci la un curs laic, de etică generală, condus cu iubire de oameni și toleranță, de un om inteligent și bun. (Dacă vreți să-l cunoașteți, intrați aici)

Și ar mai fi una, la care nu pot să nu mă gândesc, pentru că e Crăciun și se leagă: dincolo de controversele științifice cu privire la calendarul gregorian ( cel actual), de ce și de la cine a început, n-ar trebui să uităm că în lumea încă liberă și prosperă (cea de la vest, repet), durata și evoluția civilizației se împarte în “inainte” și “dupa” nașterea lui Isus. Asta sărbătorim de Crăciun: povestea lui, poveste reală, piatră de hotar în evoluția civilizației omenești, chiar și pentru partea de omenire care funcționează după alte povești. O istorie adevărată, cu mesaj și semnificații încă insuficient înțelese. Asta sărbătorim, de fapt, de Crăciun. Nu shoppingul, nu ofertele promoționale, nu al 13-lea salariu sau primele tradiționale. Nu. Sigur, ar mai fi Moș Crăciun ( Papa/Pere Noel, Santa Claus) care e tot poveste, și încă una simpatică, nu oricum. Însă Moșul rămâne o fantezie de iarnă amestecată, provenită din miturile și basmele mai multor culturi, cu iz de copilărie, teribil de populară, poate trecătoare sau poate nu, și atât.

Vedeți așadar? Există pe lumea asta tot felul de povești. Unele merită repovestite. Altele se vor pierde pe drum. Eu nu știu dacă Santa Claus/ Père Noël e un basm care va dura tot atâta cât oamenii și copii lor pe Pământ. Și să nu se înțeleagă prin asta că nu-mi plac basmele sau că le neg importanța. Sau că-mi displace să miroasă a brad, de Crăciun, la mine-n casă. Sau că nu-mi mai caut și acum cadoul sub pomul de iarnă, chiar dacă am încetat (formal, desigur) să fiu copil mai demult. Nu ăsta-i mesajul meu și eventuala morală.

Mesajul e că sunt povești și povești pe lumea asta. Unele mai importante decât altele, pentru că au sâmbure civilizator. Pentru că sunt profund legate de miezul bun și transcendent al omului. Adică de ridicarea lui peste vremuri și peste el, înspre cer. Astea sunt poveștile pe care omenirea și-a construit, nu și-a-ngropat destinul. Căci destinul omului, cel pentru care a fost creat, este eminamente în sus ( o demonstrează întreaga istorie a umanității, de la neanderthal, până-n prezent). Ori, destinul ascendent nu se construiește durabil negând temelia, și cu atât mai puțin direcția lui. Căci sigur nu ne vom ridica, nici măcar până la nivelul așteptărilor noastre minimale, cu povești întemeiate pe cinism, materialism, revoltă împotriva valorilor morale salvatoare, defetism, egalitarism, consumism, marxism-leninism, și alte metehne proprii omului, dar necunoscute altui animal. Astea sunt istorii de fals progres și de abandon destinal prematur, care ne ajută cel mult să cădem liber și fatal de unde am ajuns – zic eu, privind onest înapoi și departe în timp, că destul de sus. Mesajul meu este împotriva poveștilor din urmă, și destinat în special celor care le îmbrățișează cu entuziasm neatent.

Așadar, am început cu o poveste mică și personală (dar mare pentru mine), ca să ajung la cealaltă, a lui Isus, care rămâne, totuși, una dintre cele mai mari și civilizatoare povești omenești de până acum. Și care, în esență, este cronica desăvârșirii omului prin ce are el mai bun: iubire, cinste, curaj, generozitate, înțelepciune, spirit liber și multă credință în Dumnezeul întregului univers, nu doar al lui. Dacă a avut sau nu rol înălțator și progresist această povestea creștină, dacă mai poate avea pentru un viitor trainic și bun, dacă trebuie abandonată sau păstrată ca temelie pentru începutul lumii de după sfârșitul pe care îl trăim acum, vă las pe voi să decideți, aruncând o privire înainte și după povestea nașterii… știți deja a cui. Măsurați deci singuri (în date, fapte și cifre, căci ele dau certitudini), cât a crescut, cât a descoperit și creat omenirea înainte (peste două sute de mii de ani) și după începutul erei creștine (numai două mii și ceva), mai ales în care parte a ei și în ce ritm. Veți fi surprinși…

Oricum, eu sunt recunoscătoare că m-am născut după, nu înainte de această poveste. Și cred că puțină recunoștință pentru faptul că o avem nu doar consemnată în cronici, ci și ca opțiune ideală sau model, nu poate strica nimănui, nicicum ( includ aici și pe cei de alte religii, și pe agnostici, și pe atei). Prin urmare, puțină recunoștință. Dacă nu tot timpul, măcar o dată pe an, de Crăciun.

Închei cu altă poveste, care merită și ea repovestită. O găsiți mai jos. Crăciun bun!

2 gânduri despre “Ioana Hîncu: Poveste de Crăciun. Începutul lumii dincolo de sfârșit

  1. Daca istoria umanitatii incepe cu neanderthalienii, atunci precis mostenitorii bietilor crestini vor fi romulanii …………
    Iarta-ne, Doamne !!!

  2. Universitatea Stanford a creat postul de „preot pentru ateisti”:

    Chaplain John Figdor has a divinity degree from Harvard. He counsels those in need and visits the sick. And he works with Stanford students under the Office of Religious Life.
    So Figdor is the last guy you’d tag with the „A” word.
    But, yes. The chaplain is an atheist.

    Figdor, 28, is one of a growing number of faith-free chaplains at universities, in the military and in the community who believe that nonbelievers can benefit from just about everything religion offers except God.

    Stanford gets a chaplain for atheists

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.