Ipocrizia arabă, cazul Libiei

Editorial din ziarul libanez Daily Star.

Comportamentul lumii arabe în privinţa intervenţiei din Libia echivalează cu încă o ruşine pentru o regiune unde oamenii se ridică în cele din urmă împotriva capacităţii de stupiditate aparent nelimitate a conducătorilor lor.

Liga Arabă şi CCG au indicat un sprijin clar pentru impunerea unei zone de interdicţie de zbor deasupra Libiei. În mod corect, au căutat binecuvântarea misiunii de către Consiliul de Securitate al ONU. Cu toate acestea, atunci când a venit momentul declanşării operaţiunii şi al îmbarcării piloţilor în aeronavele de război, naţiunile arabe s-au limitat la postura lor tradiţională de imobilitate, în timp ce SUA, Marea Britanie şi Franţa şi-au coordonat efortul şi au pus în aplicare rezoluţia 1073.

Desigur, Qatar contribuie cu patru avioane mari şi late – acestea însă nu s-au alăturat misiunii, care luni seara apărea aproape de finalizare, cel puţin în ceea ce priveşte asigurarea spaţiului aerian şi stoparea violenţei lui Gaddafi împotriva cetăţenilor Libiei. Emiratele Arabe Unite, între timp, au promis de asemenea sprijin material, dar ministrul de externe nu a anunţat încă ce anume va face o naţiune arabă bogată în petrol în beneficiul altei naţiuni arabe bogate în petrol.

Dacă şefilor de stat arabi le-a fost atât de clar că Gaddafi trebuie oprit, atunci de ce nu fac nimic ei înşişi? Dacă a apărut în lumea arabă o astfel de cauză legitimă de intervenţie militară, de ce naţiunile arabe nu sunt în stare să administreze pe cont propriu o parte semnificativă a acestei intervenţii?

Din păcate, capacitatea militară a statelor arabe reprezintă doar un element suplimentar pe lista eşecurilor liderilor arabi, în mare măsură corupţi şi tiranici. Sute de miliarde de dolari au fost irosite în Orientul Mijlociu pentru a echipa armate care în mod caritabil pot fi numite impotente.

Desigur, aceste sume ameţitoare astfel irosite ar fi putut fi folosite mult mai bine în ţările care încă suferă de sărăcie, nivel scăzut de educaţie şi infrastructură inadecvată.

Însă ruşinea arabă în această chestiune nu se încheie cu simpla inerţie de a acţiona. Abia au aterizat avioanele occidentale după primele manevre şi Amr Moussa, şeful Ligii Arabe, a început să critice prima serie de bombardamente. Bineînţeles că Moussa nu a fost singurul. Dezbinarea arabă nu mai constituie o noutate de mult timp, însă ipocrizia acestei retrageri a fost cu adevărat scabroasă.

Lumea arabă se plînge neîncetat despre colonialismul şi imperialismului SUA şi al Vestului, dar atunci când liderii arabii au nevoie urgentă de ajutor, ei se duc să îl cerşească în Vest. Iar odată ce ajutorul a venit, mulţi dintre ei au făcut un pas înapoi şi au acceptat punctul de vedere nedovedit al unui ucigaş în masă însetat de sânge – Gaddafi – că au fost ucişi civili.

Este evident, şefii arabi nu au învăţat încă faptul că şi ei trebuie să între în acţiune atunci când acţiunea este necesară şi justificată. Dacă ei cer ca alţii să acţioneze în numele lor, atunci acei actori devin parteneri şi consecinţele acţiunii sunt şi responsabilitatea lor.