Ipocrizia lui Obama privind războiul cu Libia

    Print Friendly, PDF & Email

    Jacob Sullum

    În decembrie 2007, ziarul Boston Globe a întrebat 12 candidaţi la preşedinţie cu privire la o acţiune militară care ar viza oprirea Iranului de la construirea de arme nucleare. „În ce circumstanţe, dacă există,” a întrebat Globe, „preşedintele ar avea autoritatea constituţională să bombardeze Iranul, fără a cere o autorizare de utilizare a forţei de la Congres?”

    Iată modul în care a răspuns Barack Obama: „Preşedintele nu are puterea constituţională pentru a autoriza în mod unilateral un atac militar într-o situaţie care nu implică oprirea unei ameninţări reale sau iminente asupra naţiunii.”

    Prin urmare, în conformitate cu standardul propriu al lui Obama, el a încălcat Constituţia atunci când a ordonat un atac militar împotriva Libiei. Mai rău, el a făcut acest lucru în serviciul unui raţionament periculos şi deschis oricărui final pentru intervenţia militară şi care este complet lipsit de legătură cu apărarea naţională.

    Luni, într-o scrisoare adresată liderilor Congresului, Obama a încercat să justifice acţiunea unilaterală citând Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU din 17 martie care autorizează statele membre să „ia toate măsurile necesare. . . pentru a proteja civilii şi zonele populate civile de ameninţarea unui atac „al forţelor loiale dictatorului libian Moammar Gadhafi. Sâmbătă, când Obama a anunţat lovituri aeriene americane împotriva Libiei, el a căutat de asemenea refugiul juridic în alte ţări spunând că „trebuie să fie executat mandatul din partea comunităţii internaţionale”.

    „Prostii”, spune Louis Fisher, un fost specialist senior în domeniul separaţiei puterilor la Serviciul de Cercetare al Congresului, care a scris literalmente toată cartea privind puterile de război.

    „Este imposibil pentru Congres să-i fie luate puterile privind războiul ca să fie date ONU”, a declarat Fischer pentru Wall Street Journal. „Toate celelalte acţiuni decât cele defensive – şi nu există niciun fel de acţiuni defensive aici – trebuie să fie făcute prin aprobarea Congresului.”

    Chiar dacă Obama s-ar fi deranjat să se supună Constituţiei pentru a solicita aprobarea Congresului, intervenţia în războiul civil din Libia ar putea împinge armata americană în direcţia greşită într-un moment când realităţile fiscale dictează ca SUA că se retragă din poziţia de poliţist la nivel mondial. Totuşi Obama a admis luni că „misiunile noastre militare sunt deja foarte împrăştiate şi poartă poveri mari în întreaga lume” – tocmai pentru că ele fac mult mai mult decât să apere Statele Unite ale Americii.

    SUA, cu 5 la sută din populaţia Pământului şi fără duşmani la graniţele sale, cheltuieşte aproximativ la fel de mult pe „apărare” ca restul lumii la un loc. Dacă vrei să ştii de ce, ia în considerare modul lejer în care comandanţii noştrii supremi dau ordin militarilor americani să-şi rişte viaţa în scopuri care nu au nimic de a face cu securitatea naţională.

    Obama susţine că „nu putem sta cu mâinile în sân atunci când un tiran spune poporului său că nu va avea milă.”

    Da, putem, şi de multe ori o facem.

    Nu există o consistenţă morală, şi aproape nicio logică sau motiv cu privire la deciziile guvernului american cu privire la care dictatori brutali să fie schimbaţi, care să fie lăsaţi în pace şi care să fie sprijiniţi ca aliaţi. Regimurile care au aprobat războiul cu Libia – presupus justificate de ultraj pentru „încălcarea gravă şi sistematică a drepturilor omului” – includ şi alte ţări, cum ar fi Gabon, Siria şi Arabia Saudită, care se fac vinovate de aceeaşi crime.

    În orice caz, contribuabilii americani au dreptul să se aştepte ca banii cu care sunt obligaţi să contribuie la apărarea acestei naţiuni vor fi utilizaţi în acest scop. Personalul militar american are dreptul să se aştepte ca misiunile vor avea ceva de-a face cu protejarea securităţii SUA, funcţie pentru care a fost de acord să servească.

    Justificarea umanitară a lui Obama pentru războiul împotriva regimului lui Gadhafi readuce aminte de intervenţia lui George HW Bush din 1992 în războiul civil din Somalia, care s-a încheiat într-un în mod atât de ruşinos că fiul său propriu, care candida la preşedinţie în 2000, a repudiat „construirea naţiunii”, chemând pentru o politică externă mai „umilă” ghidată de „ceea ce este în interesul Statelor Unite”.

    El a ajuns cu interpretarea acestui interes într-o factură atât de generală că aceasta a justificat o agresivă campanie de construire a naţiunilor din Orientul Mijlociu.

    Când era candidat la preşedinţie, Obama l-a condamnat pe predecesorul său pentru „războiul discreţionar” din Irak. Ca preşedinte, el nu numai că a continuat acest tip de război, dar susţine o justificare pentru o acţiune militară care promite sa continuie războaiele discreţionare.

    Un gând despre “Ipocrizia lui Obama privind războiul cu Libia

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.