Laurențiu Mihu: De ce se agită brusc flamura MONARHIEI când cei mai mulţi români regretă COMUNISMUL?

Print Friendly, PDF & Email

După 1990, monarhia s-a dovedit un subiect pe marginea căruia fie s-a tăcut prea mult, fie s-a vorbit în chip exagerat, fie s-a înjurat ca-n anii ’50. Cert este că o dezbatere în adevăratul sens al cuvântului cu privire la oportunitatea reinstalării acestei forme de guvernământ, care s-a impus în istoria naţională drept cea mai performantă, nu am avut niciodată. Cultura precară, umorile primitive şi interesele meschine care au definit actualitatea au ecranat în ultimii peste 20 de ani o discuiţie fundamentală despre trecut care, dacă ar fi avut loc, ar fi putut oferi consistenţă modului în care România se raportează la viitor.

Într-o ţară în care vocea „păreriştilor” predomină, iar cea a avizaţilor este, cel mai adesea, evacuată din spaţiul public era inevitabil ca despre Casa Regală să se vorbească altfel decât în acest registru al exceselor. Excese care, pe axa discursului public, au variat în timp de la abordările cele mai suburbane până la răbufniri de evlavie şi de melancolie desprinse parcă din scenariile proaste de tipul Bollywood.

Interesant, însă, este că la aceste extreme se regăsesc mereu şi mereu aceiaşi actori. Călăii de ieri ai revenirii Majestăţii Sale în România sunt astăzi eroii reinstalării unui Rege pe tron. Tovarăşii care visau în anii ’90 să transforme ţara într-un colhoz „modern”, de secol XXI, fac astăzi playback cu Imnul Regal, descoperind că monarhia poate salva România, iar „Trăiască Regele!” e numai bun de pus în pachet cu „Jos Băsescu!”.

Printre aceşti noi groupies ai monarhiei – între care incredibil de mulţi foşti securişti, foşti turnători sau specimene politice îngrăşate la masa banului public – se numără şi câţiva liberali consecvenţi oarecum cu ei înşişi. În ceea ce îi priveşte însă, problema ţine de faptul că, că până la a se angaja în proiecte de anvergura readucerii monarhiei în prim-planul deciziei politice, au eşuat lamentabil în ţeluri infinit mai modeste. Cum ar fi, de exemplu, acela de a proteja partidul de ascensiunea la vârf a istericilor şi paranoicilor, golirea PNL de liberalism şi punerea formaţiunii la remorca socialiştilor, a „conservatorismului-turnătorist” şi oierilor mistici cu elicopter.

[…]

Sunt urmaşii Regelui Mihai, Alteţele Lor Regale – care par azi îndeajuns de încântate de lumina reflectoarelor ca să mai piardă vremea cu studierea şi înţelegerea contextului şi subtextului – ei bine, sunt aceşti urmaşi siguri că nu se doreşte de la ei altceva decât un parazitar transfer de credibilitate şi mai puţin consolidarea şi revitalizarea Casei Regale? Sau şi mai tranşant: le pasă la fel tuturor membrilor Familiei Regale de eventualele deservicii şi posibilele daune pe care le poate aduce atragerea acestui simbol în jocurile cu mize îndoielnice din politica românească actuală?

Tentativa de candidatură la alegerile prezidenţiale din 2009 a Principelui Radu ar trebui deja percepută ca un semnal îngrijorător pentru ceea ce ar trebui să însemne ideea de monarhie şi pentru cât de decişi sunt unii membri ai Casei Regale să întreţină viu şi NEALTERAT crezul în această formă de guvernământ.

[…]

Tuturor celor care redescoperă mai nou roata, le-aş sugera să nu uite că studiile sociologice relevă un adevăr îngrozitor: în România anului 2012, jumătate din populaţie e gata oricând să renunţe la democraţie pentru a reveni la comunism, iar peste 50% dintre adolescenţi consideră că Epoca de Aur a fost mai bună decât ceea ce a urmat.

Dacă politicienii care azi îi dau înainte cu monarhia – iar între ei atâţia de pe care încă nu s-au uscat zoaiele securismului – voiau cu adevărat să fie credibili, atunci s-ar fi îngrijit să îi îndepărteze pe români nostalgii care îi fac vecini cu schizofrenia. Nu doar că n-au făcut-o, dar au şi cultivat acest gen de regrete eterne.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.