Luminița Marcu: Moștenirea stilistică a lui Traian Băsescu: claritatea. Zicerile directe pe care s-ar putea să nu le mai auzim

    Print Friendly, PDF & Email

    luminita marcuȘtiu, unii vor face bășcălia obișnuită: ce bine că nu le vom mai auzi! Ce bine că de acum înainte nu vor mai fi ”scandaluri”, nu va mai fi un mitocan la Cotroceni, ci un domn care ”decît să fie mîrlan, mai bine pierde”, ce bine că am scăpat de ”chiombarlîu”, de ”kiorete”, de ”dictator” etc.  Ce bine că nu vom mai avea pe cap o serie întreagă de Aline Bica, prietene de coafor cu Elena Udrea, ci doamne adevărate, care se vor exprima frumos și îngrijit, și nu cu expresii de neuitat de tip ”îmi rup ăștia capul” și ”cum mă duc eu la Elena” etc. Dacă cineva crede că vreunul dintre ”băsiști” a stat și a savurat asemenea orori, din dragoste nețărmurită și oarbă pentru Traian Băsescu, se înșală. De altfel, nu am nici o îndoială că cei mai inteligenți dintre cei care repetă aceste lucruri, știu că se înșală. Nu a fost nici un fel de dragoste nețărmurită la mijloc și cu atît mai puțin oarbă, la nici unul dintre jurnaliștii ”băsiști” ca Dan Tăpălagă, Dan Turturică, Andreea Pora și alții, nici unul dintre ei nu s-a prefăcut că nu vede neajunsurile personalității de la Cotroceni. Dar au încercat o justă apreciere a faptelor bune, igienice și necesare pe care vechiul purtător de meșă, cu o incredibilă rezistență la atacuri, le-a dus la bun sfîrșit, într-o țară în care parcă nimeni nu duce nimic la bun sfîrșit; într-o țară încă foarte bolnavă moral, și în care aproape toată lumea, cu mic cu mare, are o majoră, nenegociabilă preocupare: să nu spună lucrurilor pe nume, să tacă chitic, să pupe în bot și să pape tot, să se descurce, să iasă bine, să profite, să nu fie fraier, acesta din urmă fiind păcatul capital românesc.

    Din cînd în cînd, pe ici, pe colo și mai ales în punctele esențiale, Traian Băsescu a spus lucrurilor pe nume. Și a dus la bun sfîrșit două mandate, în pofida fatalismului național, fără frică nici de vrăjitoarele care-i preziceau sfîrșituri teribile, nici de poteca pe care a bătătorit-o spre garajul de suspendat, fără să cadă doborît de umilințele la care a fost supus, fără să cedeze psihic în fața slăbiciunilor de caracter ale propriului frate, fără să-i crape un vas de sînge, fără să cadă patetic, pe scenă, răpus de structuri, s-a dus acolo, la biroul ăla de la Cotroceni, metodic, constant, zi de zi, zece ani (în afara zilelor petrecute în garaj). A învins, deci, două mari, imense probleme ale psihicului românesc: zicerea directă și dusul la bun sfîrșit. Pentru prima dintre ele, zicerea directă, spunerea lururilor pe nume (chiar și cînd lucrul respectiv e o greșeală a lui însuși, recunoscută răspicat) îi sînt, personal, profund recunoscătoare. Cred cu toată convingerea că este unul dintre medicamentele esențiale pentru bolile societății românești actuale. Spunerea lucrurilor pe nume a fost cel mai mare dușman al comunismului dintotdeauna și în general al totalitarismelor. Urma interzicerii acestui exercițiu sănătos e încă vizibilă în România, de la viața privată pînă la cele mai înalte niveluri politice. Sînt încă mulți români, dintre cei care n-au trăit niciodată în afara granițelor, care nici măcar nu cred că e posibilă o lume în care să nu te prefaci de dimineața pînă seara.

    Cînd nu locuiești în România și nu ai acces direct la fapte, ceea ce ajunge la tine e interfața verbală a personajelor politice sau publice. Judecînd doar după această peliculă de cuvinte, nefiind nici măcar jurnalist de investigație, ci un biet profesor de literatură română, e foarte posibil să mă înșel și esența personajelor, fondul lor psihologic profund, să-mi scape. Mi s-a întîmplat de curînd cu personajul Alexandru Alexe, din portretul căruia mi-a scăpat, se pare, ceva important și anume un tip dezagreabil de mercenariat al rebeliunii. Și totuși, în ciuda acestui mercenariat, insist să cred că gestul lui, de zdruncinare a liniștii iliesciene, în incinta ICR București, a fost unul extraordinar. Pînă la urmă, ce e important? Ce are Alexandru Alexe la inima lui sau reverberațiile gestului său public? La fel, e posibil ca, scriind acum despre stilistica lui Traian Băsescu, să-mi scape dedesubturi pestilențiale, pacte, cedări, numiri greșite, făcute pe genunchii vreunui personaj feminin croit pe măsura fanteziilor schematice ale unui marinar de cursă lungă. Nu sînt atît de naivă să nu mi le pot imagina, nici atît de tînără să cred că cineva care ajunge într-o funcție supremă într-un stat, oricare ar fi statul respectiv, nu face multe, foarte multe compromisuri; sau că există pe lume caractere, pesonalități fără fisură și dacă există, că ele pot reuși să iasă la suprafață tocmai din băltoaca putridă a politicii românești post 1989, cînd vedem bine ce iese din lacurile cristaline (prin comparație) ale democrațiilor vestice.

    Dar așa cum pentru analiza discursului public pot să dea o mînă de ajutor filologii, pentru a măsura corect faptele unui președinte cred că pot fi utili profesorii de aritmetică și cei de etică, dacă mai există vreunul. Să numărăm faptele și oamenii, să le punem pe două coloane și să tragem o concluzie. Alina Bica versus Rodica Stănoiu, sărăcirea cu 25% timp de șase luni a bugetarilor versus pensiile foștilor torționari (a căror periclitare a născut fenomenul Dogaru), baza americană de la Deveselu versus chemarea minerilor la București în 1990, Emil Boc versus Adrian Năstase, Ecaterina Andronescu versus Daniel Funeriu, prețiozitatea cam antipatică a lui Mihai Răzvan Ungureanu versus imposibilul de redus la o sintagmă Victor Ponta (aceeași generație, aceeași funcție). Revin la stilistică.

    Am convingerea, punînd cap la cap cîteva frînturi de vorbe, că nu vom mai auzi curînd, dinspre Cotroceni și dinspre liderii politici ai partidelor care se află acum călare pe victorie, stilistica francă cu care ne-a obișnuit marinarul. Sigur că nici un om cu o cît de mică sensibilitate nu va uita ușor frazele emise de Alina Bica, mai ales cea cu ”ruperea capului”. Sigur că grozăvia lor nu e compensată de un simplu ”am greșit”, dar această declarație de recunoaștere a vinii, clară, poate mai clară decît ar fi spus-o un om mai prepcupat de propria imagine decît Băsescu, am auzit-o totuși aseară dispre Cotroceni: ”Esecuri cu oameni cred ca pot face o carte, intra la lunga lista de oameni cu care am dat-o in bara”. Probabil pe actualul președinte Klaus Iohannis nu-l vom auzi niciodată folosind asemenea expresii colocviale, deși, sînt convinsă, foarte mulți români ar fi dorit să-l audă spunînd că ”a dat-o în bară” în vara anului 2012. Vor rămîne cu dorința, căci decît să fie mîrlan, civilizatul nou președinte va prefera să piardă încrederea miilor de oameni care au stat la cozile votului în străinătate, decît să zică că  ”a dat-o în bară”, mai bine va forța, elegant, claritatea limbii române. Și răbdarea admiratorilor.

    În același stil inconfundabil, la limita politeții (pe care Băsescu a utilizat-o uneori la limită, așa cum a utilizat cîteodată și Constituția), a spus, printr-o întorsătură nu foarte sofisticată construită pe o întrebare retorică, că jurnaliștii de la Antena 3 ”nu sînt jurnaliști”. Mă întreb, cîți dintre intelectuali, profesori de literatură, de linvistică, de Științele informației, de Etica jurnalismului, ar putea susține, fără să clipească, că Mircea Badea și restul grupului de la Antena 3 sînt jurnaliști? Cu Antenele se poate face experimentul simplu al cărții proaste, o deschizi la întîmplare și dai, fără dubiu, peste un pasaj execrabil, nu e nevoie s-o citești pe toată. Și, dacă nu ai cultul eufemismului și ”falsa smerenie” a falșilor critici literari, o și spui deschis: e o carte proastă. Și nu mai pierzi timpul cu ea. Exact asta a făcut Băsescu ieri, a spus că nu sînt jurnaliști și nu i-a primit la Cotroceni, la ultima conferință de presă. Greșit, nepoliticos, dictatorial? Cam cu aceleași cuvinte au fost gratulați și puținii critici literari de după 1989 care au îndrăznit să rupă pactul eufemismului, al scăldatului, al celor două luntrii, pactul împăciuitorișitilor de ieri și de azi, pe care se sprijină toate abuzurile și imposturile posibile, literare, politice, profesionale. Ei bine, prin această stilistică brutală, deopotrivă a vorbei și a faptei, fostul președinte a făcut o ultimă mică reparație morală tuturor celor care s-au regăsit, la un moment dat, printre cei ultragiați de ”jurnaliștii” de la Antena 3. Pentru cei cărora li s-au arătat pe post contracte și conturi, pentru cei care au fost făcuți agenți, profitori, tuturor celor despre care s-a mințit, continuu, barbar, fără limite, ani și ani de zile, pe un post național, într-o țară UE. Printre ultimele voictime: Klaus Iohannis și părinții săi care locuiesc cu chirie în Germania.

    Concomitent, noua șefă a PNL, o doamnă în sfîrșit rafinată, o spun cu toată sinceritatea, o doamnă așa cum mi-am dorit să avem la cîrma treburilor politice în ultimii ani, o femeie care, prin aparență și ținută, pare menită să șteargă amintirea vulgarității care a jignit feminitatea românească în ultimii ani, deplîngea ”cazul jurnalistilor al căror acces este refuzat de omul care ocupa efemer locul de la Cotroceni”. O făcea însă din studioul Antenei 3 și înțeleg că era vorba de Mircea Badea. Nu pot decît să deplîng la rîndul meu faptul trist că atîta rafinament e aruncat la gunoi de greșita, profund greșita, eleganță de a dori să-i faci o iluzorie dreptate unui individ ca Mircea Badea. Nu pot decît să depîlng perfectul, în sfîrșit, acord încrucișat, folosirea corectă a atributului pronominal posesiv ”al” care se acordă în număr, gen și caz cu substantivul ”acces”.  Și mă întreb ce prefer: greșeli gramaticale sau greșeli morale? Nici unele, nici altele, aș zice, dar asta înseamnă idealism, utopie și alte lucruri periculoase.

    Desigur, putea fi mult mai rău. Fără Băsescu ar fi fost mai rău, pentru că preopinenții politici nu ar fi utilizat Constituția la limită, ci mult dincolo de ea, fără să clipească, fără măcar s-o pomenească, susținuți inconștient de un întreg alai de intelectuali scîrbiți de ”dictator” pînă la limita discernămîntului și mult dincolo de ea. Fără doamna Alina Gorghiu, am fi ascultat-o pe Gabriela Firea, cu tot cu doctoratul ei în Filologie și cu neuitatele considerații despre familia completă. Fără Klaus Iohannis, nu ne-am fi plîns de eufemisme, ci de minciuni sfruntate, și altea spuse în dezacord, de o gașcă de adolescenți întîrziați.

    Există o jubilație, pe care o pot înțelege parțial, cu privire la faptul că odată cu Traian Băsescu, iese de la Cotroceni și un anume tip de comunicare publică cam brutală, cu asperități, imprevizibilă. Dar dacă odată cu apa murdară aruncăm și copilul? Dacă în loc de ”am dat-o în bară”, vom auzi subtile întorsături de frază, scoase din doctoratul în Mediere al doamnei Alina Gorghiu? Dacă peste toate nenorocirile și ticăloșiile care încă se întîmplă din greu în subteranele României, se va așterne liniștea unor eufemisme mult mai periculoase decît ieșirile marinarului, tocmai pentru că, cum spunea N. Steinhardt în extraordinarul ”Jurnal al fericirii”, sînt ”savante boroboațe și sofisticate erori”. (pagina 153 din ediția Dacia, 1991, voi reveni mîine asupra acestei cărți, o lectură maginifică, cum nu se poate mai potrivită pentru o zi ca 22 decembrie 2014.)

    Pînă atunci însă, aș invita la o atentă lectură a ultimelor declarații făcute de Traian Băsescu de la Cotroceni. Îi invit mai ales pe filologi, chiar dacă știu că cei mai mulți, din ”falsă smerenie” (o altă sintagmă a lui N. Steinhardt), nu vor face publică analiza de text rezultată în urma acestei lecturi. Dar sînt sigură că undeva, în forul lor interior de cunoscători ai potrivirii cuvintelor și cu instrumentele lor de decelare corectă a adevărului și a intențiilor de dincolo de ele, vor înțelege, în al treisprezecea ceas, de ce unii români, unii intelectuali, unii filosofi, unii jurnaliști au reușit, de-a lungul ultimilor 10 ani, să nu fie deranjați de asperitățile marinarului și să vadă dincolo de ele. Și eventual să și aprecieze, public, acel ceva de dincolo de ele. Iar acest ceva, atît de rar în folosirea publică a limbii române, a fost, în cazul acestui președinte, claritatea (am văzut, cu plăcere, că a observat-o și un jurist, Valeriu Stoica, probabil pentru că a dat admitere la Drept pe cînd examenul de limba română era hotărîtor). Zicerea directă. Asumarea, chiar dacă uneori cu asperități (dar nu asperități gramaticale, căci Băsescu a făcut puține greșeli de acest tip, ci asperități lexicale, cuvinte tari, uneori modalizări îndrăznețe), a ceea ce a vrut să spună. Căci doar acrodurile făcute corect nu sînt suficiente, chiar dacă, desigur, sînt mai suportabile decît agramaticalitățile adolescenților plagiatori.

    sursa video: digi24

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.