Marcela Țușcă: Deportările sovietice din Basarabia. Dacă „aşa au fost timpurile”, nimeni nu a fost responsabil

0

S-au împlinit 77 de ani de la primul mare val de deportări [din Basarabia] organizate de puterea sovietică în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Deși acțiunea criminală a URSS s-a manifestat printr-o represiune continuă, mai ales în primele decenii ale instalării regimului, marcate de arestări, execuții și alte abuzuri zilnice, câteva evenimente de o intensitate și anvergură excepționale au lăsat urme adânci în rândul populației locale: marile valuri de deportări din 1941, 1949, 1951 și foametea organizată din 1946-47.

Excepționale pentru o rânduială firească a lumii, generice pentru natura regimului totalitar.

Impactul acestor fenomene de represiune rămâne până în ziua de azi atât de major la nivel demografic, al (contra)selecției elitelor, al devastării morale pe care o trăim, încât comemorarea evenimentelor legate de deportări sau alte forme de represiune nu ar trebui să aștepte date rotunde sau „jubilee” speciale pentru a fi marcată, ci ar trebui să se transforme într-un ritual anual al autorităților, al clasei politice, care sunt datoare să internalizeze conținutul și implicațiile acestor evenimente și să devină, în fața societății, purtătoare a unei atitudini față de ele.

În contextul nostru, ocupați cu pieptul pe ambrazura contrucțiilor ilegale și fierbințeala ping-pongului de replici politice, atât autoritățile statului, cât și opoziția au lipsit – fizic dar și retoric – la pomenirea valului de deportări, ratându-și în acest fel – mai mult decât orice – propria misiune de elită politică.

Primul ministru Pavel Filip, care, ca șef de guvern ar fi trebuit să dea tonul unor manifestări de comemorare, a ratat ocazia, Andrian Candu, președintele Parlamentului, fiind unicul care a salvat printr-o postare informală pe o rețea de socializare, „fața” actualei puteri, menționând deportările, fără a se obosi, însă, să coboare în scuarul Gării din Chișinău cu o floare.

Opoziția a fost complet absentă, cu excepția tradițională a liberalilor, lăsând impresia că plutește într-o perpetuă daravelă cu puterea, în afara căreia nu mai există viață. Nu vă faceți iluzii, modul în care se comportă acum față de marcarea evenimentelor istorice nu e decât un preview la ce vor face când vor ajunge la putere, situație în care vor avea grijă să nu cumva să „divizeze societatea” prin tranșante atitudini morale.

De ce este, totuși, important ca autorităţile să participe la comemorarea unor astfel de evenimente, să le integreze în discursul şi circulaţia publică?

Şi când mă refer la autorităţi, am în vedere tot spectrul celor prezenţi în spaţiul public – de la putere la opoziţie, adică şi la cei care se vor succeda la un moment dat în funcţii.

Autoritatea reprezintă instanţa care, atâta vreme cât dispune de legitimitate politică şi o minimă legitimitate morală, dă legea, o formulează public iar prin lege anunţă şi orientează ceea ce este bine şi rău într-o societate, produce tocmai discriminarea între bine şi rău de care are nevoie o societate sănătoasă.

Autoritatea – oficială sau informală – încadrează, izolează evenimentul şi îl descrie în termenii utili societăţii, care îi permit să se clarifice asupra a ceea ce a avut loc.

Luarea de atitudine se întâmplă mai ales printr-un exerciţiu firesc pentru ordinea umană – ritualul. Acesta nu este nici redundant, nici inutil: ritualul rememorează evenimentul şi îi conferă sens, importanţă, plasându-l într-o naraţiune despre comunitate și definindu-i astfel identitatea.

Polonia – oficială şi informală, putere sau opoziţie, participă în egală măsură la comemorarea diverselor evenimente, intrate în discursul şi ritualul public, fundamentale pentru identitatea şi istoria naţională: restituirea Republicii în 1918, tragedia insurecţiei de la Varşovia, comemorarea victimelor Holocaustului şi a comunismului, crima de la Katyn. În Franţa autorităţile, dar şi întreaga clasă politică formulează anual mesaje cu ocazia unor date importante din istoria ţării: de la sacrificiul soldaţilor francezi pe Marna în Primul Război Mondial, la eroii Rezistenţei antinaziste, până la eliberarea Franţei prin debarcarea în Normandia. O gardă militară de onoare însoţeşte negreşit aceste ceremonii. La noi focul veșnic arde doar la memorialul unui război șfichiuit ideologic între 1941-1945.

Puterea, ca recipient, indiferent de conținutul temporar, are rolul de a transmite în mod clar comunității care sunt bornele de importanță crucială pentru istoria națiunii și care este semnificația lor. Toate aceste evenimente sunt marcate ritualic şi incluse într-o naraţiune care, deşi nu-şi propune să fie exhaustivă – trasează totuşi principalele linii ale profilului identitar naţional. Fără aceste contururi, o societatea ajunge în derivă. Ceea ce se şi întâmplă în R. Moldova.

Mai exact, la noi, în lipsa unei orientări şi recunoaşteri oficiale, fiecare grup din societate interpretează diferit şi difuz evenimentele legate de deportări. Dincolo de cei care recunosc deportările ca un eveniment tragic, ca mod de acţiune a regimului totalitar, restul – şi nu puţini – consideră că deportaţii şi-ar fi meritat-o, continuând să interpreteze evenimentele în cheia ideologică a fostului regim comunist: culacii trebuiau deportaţi în numele unei justiţii sociale decretate de ideologia comunistă, cei merituoşi trebuiau să dispară, vechile structuri sociale, economice, morale trebuiau anihilate pentru a face loc lumii noi.

În aceeaşi ordine de idei, un alt aspect important pe care societatea noastră trebuie să-l trateze ţine de conştientizarea statutului de victimă. Nu în sensul unei văicăreli continue. Ci în sensul unei redescoperiri şi recâştigări a demnităţii umane şi colective.

Aţi observat, probabil, că şi printre deportaţi există interpretări ale propriei experienţe traumatizante în cheia „aşa au fost timpurile”.

O reacţie defensivă, inhibantă, generată inclusiv de atitudinea autorităţilor post-comuniste de a ignora sau de a transmite mesaje confuze în legătură cu acest subiect. E şi un mod de a se scuti pe sine şi întreaga comunitate de responsabilitatea de a (re)evalua trecutul, de a asuma trauma şi a confrunta demonii.

În cazul lor, regimul a acţionat într-un mod atât de apăsător, încât a exclus orice alte interpretări în afara celor oficiale cu privire la condiţia victimelor –  ei erau „duşmani ai poporului”. Regimul a  înlocuit complet realitatea cu ficţiunea acestor etichete infame, intimidând astfel victimele să se recunoască ca atare şi împingându-i spre totalizări echivoce de tipul „aşa au fost vremurile”.

Aceasta este o explicaţie imorală, chiar o lipsă totală de explicaţie a ceea ce s-a întâmplat: dacă „aşa au fost timpurile”, înseamnă că nimeni nu a fost responsabil, iar dacă nimeni nu a fost responsabil, nu există nici victime, nici vinovaţi.

Trăim astfel o stare de imponderabilitate morală, rătăcind şi nefiind în stare să formulăm măcar nişte definiţii de bază pentru ce este bine şi ce este rău.

Or a te percepe, a te recunoaşte ca victimă e un prim pas spre vindecare, prin ieşirea din iluzia negării traumei. E un exerciţiu de recăpătare a demnităţii personale şi colective: mi/ni s-a făcut o nedreptate! Iar prin această articulare, deja ajung să disting între bine şi rău, să conştientizez  această diferenţă, să identific răul şi să-l izolez.

Câţi moldoveni, însă, nu se percep nici astăzi ca victime ale regimului totalitar?! Câţi continuă să considere că acel regim ar fi avut un impact pozitiv asupra vieţii lor şi a familiilor lor, că „le-a dat”, „le-a făcut”, au trăit „bine” pe acele timpuri?

Şi nu a fost nimeni – de la clasă politică la societate civilă – în ultimii 25 de ani să-i clarifice în privinţa acestor inepţii, din contra – au perpetuat ceaţa prin poncife de genul „toată lumea are dreptatea sa, haideţi să nu divizăm societatea”.

Câtă „demnitate” să fie în această triumfătoare ipostază a robului care se crede câştigat de pe urma unui sistem totalitar? Așa se face că, deși aparent paradoxal, în acest context abia cel ce se percepe ca victimă îşi salvează demnitatea personală şi a întregii comunităţi, căutând afirmarea justiţiei.

Prin conștientizare, starea de victimă nu mai este o stare de umilință, ci devine o șansă, o oportunitate pentru a exorciza demonii ideologici și a reașeza lumea pe principiile morale prin restabilirea dreptății. Dacă nu prin justiție, măcar prin memorie, cum spunea Ana Blandiana.

Într-o altă ordine de idei, mi se pare că tocmai evenimentele traumatizante, triste din istoria unei comunităţi dispun de cea mai profundă capacitate de consolidare şi clarificare. În loc, aşadar, să ţinem sub preş aceste evenimente, cum sunt deportările, ar trebui, din contra, să le „oficializăm” mai mult, să vorbim despre acestea mai des, să construim în jurul lor ritualuri şi discursuri publice şi mai elaborate.

Evenimentele cu o tentă festivă, cum e Ziua Independenţei, orientează optimist şi prospectiv o societate, dar în spaţiul nostru, încărcat de greutatea traumatizantă a istoriei, acest gen de festivism este insuficient. Pentru că reduce fiinţa şi experienţa umană şi istorică la o stupidă şi unilaterală interpretare. Practic, le cenzurează. Experienţa noastră, însă, nu e compusă exclusiv din aspecte pozitive, ci cel mai adesea anume traumatizante. Condiţia umană şi istorică se declină mai degrabă prin evenimente dramatice, decât printr-o festivitate continuă.

Evenimentele tragice din istoria unei comunităţi au un mai mai mare potenţial de a reface sentimentul de solidaritate, compasiune, moralitate în societate decât cele festive, pentru că tragismul are o mai mare capacitate de a emoţiona, coagula, de a ne face sensibili la realităţi şi la propria condiţie.

Tragedia ne învaţă, mai mult decât orice altă experienţă, cu privire la natura umană, la failibilitatea sa, la limitele sale, la natura regimurilor politice şi a potenţialului lor imprevizibil către crimă, violenţă, suprimare a demnităţii şi libertăţii umane.

De aceea ştim şi am învăţat atât de puţine despre noi înşine, despre lume şi istorie – pentru că nu ne-am aplecat destul în ultimul sfert de veac asupra descifrării acestor evenimente ca deportările, ocupaţia sau represiunea totalitară în general.

Iar pentru absența asurzitoare din spaţiul public a acestor subiecte şi preocupări se fac vinovaţi în primul rând autorităţile şi clasa politică de ieri şi de azi, ce refuză cu ostentație să formuleze o poziție clarificatoare moral în legătură cu propria noastră istorie.

Marcela Țușcă

PRELUAT DIN   DESCHIDE.MD

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here