Matei Udrea: Originea rusofobiei la români. De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

[…]

Napoleon ne-a salvat
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.

Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

[…]

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878
Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratative
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria„.

Rușii asediază Bucureștii
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită”
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna„.

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele, trădarea, tezaurul, Basarabia, Bucovina…
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

[…]

Matei Udrea

4 gânduri despre “Matei Udrea: Originea rusofobiei la români. De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi

  1. Un auto-citat:

    Chiar şi un diplomat francez de vîrf (Maurice Paléologue) în memoriile sale (publicate DUPĂ Primul Război Mondial) ne spune: Prin declanşarea conflictului fără declaraţie de război japonezii reutilizează aceeaşi tactică pe care chiar ruşii au aplicat-o împotriva turcilor la 30 Noiembrie 1853 cînd au surprins şi distrus escadra otomană a Mării Negre ancorată în faţa portului Sinope.

    Apropo de atacul-surpriză de la Sinope, să ascultăm opinia unui boier moldovean de atunci: Comandantul trupelor ruseşti în Moldova… care a poroncit să se celebreze un Te Deum spre a mulţămi Atât Puternicului pentru această glorioasă izbândă…, dând totodată tuturor slujbaşilor moldoveneşti ordin să fie de faţă. „Mie”, zicea moşu-meu, „nu-mi păsa de slujbă,… dar eram în grijă că, de nu m-oi duce, ruşii m-o trimete în surgun peste Prut sau poate şi mai departe. M-am dus deci la Mitropolie şi m-am rugat cum nu mă rugasem încă niciodată, din fundul inimii; dar nu pentru a mulţămi lui Dumnezeu, ci pentru a-i cere să pedepsească atentatul mişelesc săvîrşit de flota rusască şi pentru ca el să ne mântuie de ruşi cât mai curând.” (Radu Rosetti Ce am auzit de la alţii pag.168-169 Humanitas 2011)

    Zguduitor !

    Să începem cu subiectul curent: atentatul mişelesc săvîrşit de flota rusască. Ei, la aşa mişăl, (japonezii au procedat ca un) un mişăl şi jumătate (vorbă clasică franţuzească, puţin moldovenită). Fără a mai ţine cont de tactica similară folosită de Anglia (Amiralul Nelson) la 1801 în rada portului Copenhaga, japonezii erau categoric în drept de a acţiona la fel ca inamicii lor (şi alte puteri europene).

    Încheiat subiectul curent.

    Dar Moldova ? Dar Ţara Românească ? Cum a ajuns să-i bocească pe turcii înfrînţi un valah din elită după sute de ani de duşmănie reciprocă ? Ce dilemă îngrozitoare să fii nevoit să alegi între doi duşmani ! Răsturnarea ni se lămureşte parţial la începutul citatului: în 1853 pravoslavnicii noştri vecini ne tratau ca pe gunoaie. Însă mai important ar fi cît de complet şi repede am uitat aceste umilinţe atunci cînd, peste 60 de ani, cea mai mare parte a capetelor noastre luminate au militat energic pentru alianţa cu Rusia. Şi doar tot în aceeaşi perioadă ni se răpise (bis) sudul Basarabiei. Divagaţia deschide calea altor capitole, din alt folder, ce vor diseca problema ridicată mai sus.

    Mai pe ocolite, însă nemijlocit, iată cum Port Arthur se conectează cu gurile Dunării. Şi, după cum vom vedea, cu multe altele. Oricum atitudinea faţa de protestul rusesc a cancelariilor occidentale, perfect informate şi cu memoria intactă, este încă o mostră de orbire interesată pe care Europa o va plăti.

    Foarte repede şi FOARTE SCUMP.

    Iar noi, românii, mai abitir: 700.000 de morţi (aproape 10% din populaţie – numai sîrbii ne-au întrecut) ŞI fiindcă din mîrşăviile ruso-franco-asiatice nu am tras concluziile cuvenite . Notă specială pentru Radu Rosetti: el NU UITĂ (vezi Cap.9 citatul din Lucian Boia Germanofilii). Ca dînsul încă vreo cîţiva compatrioţi, dar prea puţini.

    Alt citat:

    Amintiri din viaţă de Aniţa Nandriş-Cudla (reeditare Humanitas 2012) despre oscilaţiile frontului ruso-austriac în Bucovina 1914-1916:

    (pag.35-36) …Armata austriacă să retrăgia, dar nu făcia aşa rele blazgonii… dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască…Într-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări… nişte cazaci, umblau călări pe cai şi purtau… nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrat în ogradă şi prindiau nişte gâşte, gaini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decât li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o într-însa…

    (pag.41) …Noroc că mama nu le spunia cu rău, numa îi ruga frumos să aştepte să le deie un om să miargă. Dar lor, din contră, asta nu le trebuia. Şi deodată au grăit unu ceva pe limba lor cătră ceilalţi şi deodată au rădicat aceia biciurile asupra mamei. Ei aviau nişte biciuri împletite de piele şi la capătu biciului trei viţă şi la capătu celor trei viţă făcute trei măgălii vârtoasă ca piatra, de marimia a trei nuci. Şi cu biciurile estia au început s-o bată pe mama… Răcită, spărietă şi cu mari dureri, am pus-o pe pat. Trupul ei era roşiu ca focul. A doua, a treia zi, a început să se facă vânatăi pe tot trupu, o dungă şi trei puncte ca trei nuci, aşa cum au tras cu biciurile. S-a îmbolnăvit mama foarte rău, cu timperatură şi dureri mari. Doctorii nu să găsiau nicăiri, doctori la fel… a venit armata austriacă, am găsit un doctor militar… i-a dat liacuri… A fost un om bun, a venit de cîteva ori cât a stat cu armata în sat, şi a salvat-o în viaţă.

    Dar străluciţii noştri politicieni, la ce s-au gîndit cînd „ne-au aliat” cu sălbaticii ăştia ? Dl. Ionel Brătianu şi alţi corifei ai „reîntregirii neamului”… Atunci să nu-i dăm dreptate lui P.P. Carp cînd spune „Sire, am trei fii, îi voi trimite pe toţi trei pe front, totuşi doresc înfrîngerea armatelor române, căci prefer România învinsă alături de Germania, decît victorioasă alături de Rusia”.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.