Mihai Tasca: Unirea ne-a scăpat de multe tragedii

    Print Friendly, PDF & Email

    Ce au însemnat pentru Basarabia şi basarabeni acei 22 de ani (1918-1940) şi încă trei (iulie 1941 – august 1944), de altfel, în componenţa României?

    Mai întâi, ţăranul basarabean a primit pământ. Or, Sfatul Ţării, consemnând prin Declaraţia din 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România, a ţinut neapărat, până la autodizolvare, să realizeze una dintre năzuinţele sacre ale basarabenilor – să voteze în toamna aceluiaşi an (27 noiembrie) Legea privind reforma agrară, prin care basarabenilor, în funcţie de pământul deţinut de comuna respectivă, li s-a dat în proprietate gratuit până la şase hectare de pământ: arabil, pădure şi imaş.

    În sfârşit, visul ţăranului basarabean a devenit realitate. Am urmărit atent relaţiile funciare dintre basarabeni în perioada respectivă: pământul a fost marea lor dragoste, întrucât orice metru pătrat de pământ a fost luat în evidenţă, cultivat, explorat cu grijă, iar atentarea la dreptul de proprietate asupra pământului se sancţiona.

    Apoi, Unirea din 27 martie 1918 ne-a ferit de ororile unui război civil, căci după aşa-numita mare revoluţie socialistă din octombrie 1917 de la Sankt Petersburg, care, în fond, n-a fost altceva decât un puci militar organizat de bolşevici, Rusia a fost cuprinsă de un oribil război civil. Atrocităţile au durat mai mulţi ani, răstimp în care aveau să lupte frate contra fratelui, vecin contra vecinului, sat împotriva satului, şi au adus milioane de refugiaţi, dar şi numeroase jertfe omeneşti. La noi a fost tocmai invers. După vremurile tulburi de la finele anului 1917 – cu atentate, anarhie şi dezmăţ în satele basarabene, organizate de bandele bolşevice apărute pe Frontul Românesc în retragere (izgonite în scurt timp de Armata Română peste Nistru), în următorii 22 de ani, basarabenii au cunoscut ororile acestui flagel al lumii civilizate doar din presă.

    Imediat după 1918, şcoala românească, ce era cunoscută şi apreciată pentru nivelul exigenţelor ei, se extinde şi asupra Basarabiei. În sfârşit, basarabenii pot învăţa în limba maternă, cea română, pot tipări cărţi în grafia latină, pot edita ziare. Rezultatele acestor beneficii s-au văzut imediat, însă aveam să le apreciem mai târziu, când, îmi aduc aminte, până prin anii ’90 ai secolului trecut, auzeam frecvent: „Patru clase româneşti bat zece ruseşti!“. Tot în acea perioadă s-au construit masiv şcoli (România instituise chiar o medalie „Pentru construcţii şcolare“) şi instituţii de cultură.

    Graţie perioadei române, am scăpat de primele experienţe ale bolşevicilor de organizare economică a statului şi a ţărănimii: aşa-numita noua politică economică, apoi colectivizarea forţată. Or, ademenitorul decret al sovietelor privind împroprietărirea ţăranilor nu a mai ajuns să fie pus în practică. Declaraţia respectivă a rămas o mostră de minciună, manipulare şi propagandă bolşevică. Ţăranul rus, care până la 1917 avea ceva pământ, a fost băgat cu forţa în colhoz, iar cei care se împotriveau au fost trimişi în surghiun.

    N-am cunoscut atunci nici politica dezastruoasă a autorităţilor sovietice de industrializare cu orice preţ a ţării.

    […]

    Ne-a ferit Dumnezeu de holodomor, marea foamete din anii 1932-1933 din Ucraina organizată de bolşevici. Locuitorii de pe malul drept al Nistrului primii au simţit că se întâmplă ceva anormal pe celălalt mal, căci trecerile neautorizate peste frontiera sovieto-română se înmulţiseră. După ce le-au fost măturate podurile, moldovenii din Transnistria, şi nu doar ei, ameninţaţi cu puşcăria pentru neîndeplinirea planului de „postaucă“ (impozit obligatoriu), mânaţi de urgia foametei, au năvălit în Basarabia după o bucată de pâine. Potrivit unor estimări recente, foametea din acei ani a nimicit peste şase milioane de ucraineni.

    Pentru că eram parte integrantă a României, ne-au ocolit şi represiunile politice din anii 1936-1937 din URSS. Paranoicul Stalin în acei câţiva ani a exterminat toată intelectualitatea rusă. NKVD, maşina diabolică de nimicire a propriilor cetăţeni, avea să se năpustească cu toată furia asupra intelectualităţii care mai rămăsese în Rusia şi nu se refugiase. În doar câţiva ani, Rusia a fost lipsită de floarea naţiunii.

    Ne-a ferit cel de Sus şi de două războaie la care au fost mânaţi cetăţenii sovietici.

    […]

    Nefiind parte a „Imperiului naţiunilor“, basarabenii au avut posibilitatea să se familiarizeze cu valorile occidentale. Nu se cunosc cifre exacte, însă mulţi basarabeni şi-au făcut studiile în Europa, la instituţii de prestigiu. Expresia „Am fost la Paris“ nu era mai puţin frecventă şi prestigioasă decât cea „Am fost la Bucureşti“.

    În fine, ca să ne limităm doar la aceste argumente, biserica din Basarabia ruptă de la trupul Bisericii Ortodoxe Române în anul 1812 a revenit la canoanele strămoşeşti. Astfel, după mai bine de o sută de ani, basarabenii ascultau slujbele şi îşi rosteau rugăciunile în limba română, îşi botezau copiii şi îşi petreceau apropiaţii pe ultimul drum rostind cele sfinte în limba strămoşilor. Contribuţia bisericii la păstrarea conştiinţei naţionale în acea perioadă a fost una decisivă. Credinţa în Dumnezeu ne-a ajutat să supravieţuim.

    Tăvălucul comunist nu ne-a ocolit totuşi în anii următori. Odată cu venirea sovieticilor, mai întâi în luna iunie 1940, apoi după 23 august 1944, basarabenii aveau să simtă pe propria piele toate tragediile: naţionalizarea pământului, colectivizarea forţată, foametea, represiunile politice şi deportările.

    Mihai Tasca

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.