Mihail Neamţu
Săptămâna trecută, agențiile de presă au preluat o declarație a lui Andrei Pleșu privind relația dintre Traian Băsescu și lumea intelectualilor. Decupajul din titlu era voit înșelător. Televiziuni care excelează în isterie și primitivism s-au grăbit, prin intermediul unor crainici împleticiți și agramați, să dezvăluie o ruptură între oamenii de cultură și președintele României.
Puțini au avut interesul sau răbdarea de-a analiza mai atent diagnosticul lui Andrei Pleșu. Filozoful de la Colegiul Noua Europă a sesizat o asimetrie: tentația idolatră a unor intelectuali români, seduși mereu de faldurile strălucitoare ale puterii seculare, și prezumtiva indiferență cu care Traian Băsescu tratează prezența acestora în societatea civilă sau în structurile decizionale ale statului.
Pragmatism prezidențial
Andrei Pleșu sugera că există așadar o inadecvare: distanță prezidențială, pe de o parte, și zel pionieresc, pe de altă parte. O atare postură explică rolul comic al intelectualilor activiști, dornici să-și reconfirme fidelitatea necondiționată față de președinte și să pluseze la capitolul atașament. La cealaltă extremă se situează idolatria inversă a urii: intelectualii care nu pot comenta chiar și cel mai mărunt fenomen social sau eveniment cultural de provincie, fără să indice rolul diabolic jucat de Traian Băsescu în viața publică a României. În ambele situații, Traian Băsescu este perceput drept marele arhitect al nenorocirilor sau, dimpotrivă, drept părint al tuturor binefacerilor coborâte peste națiunea noastră.
În realitate, sugerează Andrei Pleșu, nimeni nu trebuie să caute astăzi la Cotroceni vreun avatar din șirul marilor ctitori-domnitori ai Țării Românești. Profilul psiho-politic al lui Traian Băsescu nu-l recomandă pentru comerțul intens cu biblioteca, fără ca această opțiune să-i anuleze vreo secundă inteligența sau carisma.
Discursul președintelui-jucător nu vizează orizontul ludic sau contemplativ al umaniștilor, ci mai degrabă viziunea utilitaristă a inginerilor și a întreprinzătorilor. Nu estetica arhitecturală, urbanismul, istoria literaturii, filozofia sau ideile religioase îl pasionează, ci măsurile de eficiență guvernamentală într-o țară prost tocmită.
Traian Băsescu este un om de acțiune cu vocația executivului. El vrea să schimbe realitatea, nu s-o reconfigureze la nivel teoretic. În agenda Băsescu descoperim problemele justiției, reforma constituțională, reorganizarea administrativă și chestiunile de macro-economie. În 2011, de altfel, Administrația prezidențială a desființat departamentul pentru cultură și culte. Cu greu am putea vedea aici semnele unei ardente preocupări pentru patrimoniu, artă ori spiritualitate.
Poate că președintele României subscrie, în acest fel, la cuvintele lui John Adams care spunea: „Trebuie să studiez politica şi războiul aşa încât copiii mei să poată studia matematica şi filozofia, geografia, istoria naturală şi arhitectura navală, arta navigaţiei, comerţul şi agricultura, pentru a le da copiilor lor dreptul de-a studia pictura, poezia, muzica, arhitectura, sculptura, arta tapiseriei şi a porţelanului”.
Inadecvări intelectuale
Andrei Pleșu n-a vorbit doar despre privirea ironică (și bine disimulată) a lui Traian Băsescu față de intelectuali. Fostul Ministru al Culturii (1990-1991) și fostul Ministru al Afacerilor Externe (1997-1999) s-a declarat sceptic cu privire la capacitatea intelectualilor, by and large, de-a schimba fața politicii românești. Un pesimism exagerat? Opinia discutabilă a unui înțelept obosit de neajunsurile patriei?
Să parcurgem câteva dintre argumente.
1. Narcisismul individualist
Intelectualii care au intrat în politică suferă de un exces egolatru. Universitarul, îndeobște, caută să se diferențieze în raport cu ceilalți. Posedat de vanitate și sufocat de narcisism, intelectualul deplânge ingratitudinea maselor și vituperează împotriva turmei. El aparține unei bresle speciale, compusă din oameni excluși de la regulile făcute pentru majoritate (plata impozitelor sau a drepturilor de autor). Prostimea îl jenează. Contactul cu mulțimile îl indispun. În locul gălăgiei din șantier, profesorul preferă (absolut rezonabil) liniștea amfiteatrului.
Lucrurile nu se opresc aici, pentru că intelectualul-politician se vrea singurul reprezentant al breslei sale. Supremația reflexelor individualiste face imposibilă coagularea unui grup de oameni capabili să străpungă baricada incompetențelor și a culpelor din politica autohtonă. Smiorcăiala auto-referențială, obsesia întâietății și pedanteria protocolară sunt vicii speculate ușor de adversarii reformelor.
În sfârșit, intoxicarea narcisistă a intelectualilor produce o încredere naivă în rolul experților și al tehnocraților. Astfel apare tentația sinecurismului (dependența absolută față de slujba la stat) și centralismul administrativ (iluzia că, fără intervenția unor legiuni de agenții guvernamentale, lumea s-ar prăbuși în haos).
2. Utopismul amoral
Puțini intelectuali au cu adevărat experiența lucrului în echipă. Și mai puțini trăiesc bucuria întâlnirii cu poporul de rând. Intelighenția e comodă și preferă oricând retorica sentimentală în locul acțiunii. Decât în praf sau la soare, ascultînd plângerile omului de pe stradă, mai bine te refugiezi într-un birou elegant, dotat cu rețea wireless, computer și aer-condiționat.
Turnul de fildeș, de altfel, e locul în care s-au moșit marile utopii, de la benignul Campanella până la inși maladivi din stirpea lui Lenin, Mussolini, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot. Când este plictisit sau deranjat de evidența empirică și lecțiile tragice ale istoriei, atunci (pseudo-)cărturarul supraimpune o schemă ideologică peste realitate. Din 1789 încoace, multe minți obosite și pline de talent au născocit asemenea vise nebune (bibliografia obligatorie include referințe la Raymond Aron, Eric Voegelin sau F. Furet până la Mark Lilla ori Michael Burleigh).
Dincolo de vechile radicalisme utopice, rămâne la îndemnâna intelectualului contemporan prescrierea de rețete progresiste (i.e., emancipare culturală, toleranță, cote feministe, ecologie).
3. Negativismul elitist
Dacă activiștii din societatea civilă suferă de idolatrie, intelectualii-politicieni se contaminează prea ușor de iconoclasm. Altfel spus, excesul de critică demolează orice relație durabilă: colegul de partid al intelectualului suferă de vulgaritate, gusturi îndoielnice, o engleză aproximativă, proastă creștere, cunoștințe gramaticale precare, deficit de IQ, pragmatism meschin, diplome academice măsluite sau irelevante, absența articolelor ISI, origini sociale modeste, etc. Lipsesc din această ecuație atât compasiunea creștină cât și reflexul democratic prin care omul politic e deschis interpelării cetățenești.
Complexele de superioritate stimulează păcatul îndreptățirii de sine. Mi se cuvine! – spune domnul sau doamna cu pricina. Elitismul excesiv secretă și pofta de supremație simbolică. Dacă tot n-are bani și relații, intelectualul vrea să triumfe măcar la capitolul imagine (șlefuită eventual printre citate franțuzești, pipă și joben). Dintr-un curajos profet al societății, intelectualul devine un birocrat pliabil sau un demnitar onctuos.
Nevoia de cultură
[...]
citiţi în continuare pe Madame Blogary.
