Fiecare cetățean marcat de tranziție știe că România e capabilă să-și arunce period odraslele în criză de nervi sau catatonie. Iată câteva exemple: un drum prin satele româneşti atestă invazia fără precedent a industriei plasticului, a fenomenului kitsch imposibil de expus la Muzeul Ţăranului Român. La oraş, descoperim adulaţia pentru nulităţile artistice, marginalizarea unor instituții culturale şi resemnarea în faţa decadenţei morale; unii antropologi au înregistrat victoria mahalagiilor asupra vechilor târgoveţi sau alungarea preocupărilor familiei burgheze la perferia discursului public (strada dând adesea dreptate mitocanului și victimizîndu-l pe cel care nu scuipă seminţe pe stradă; pe cel care nu aruncă sudălmi vecinilor; cel care nu se intoxică ascultînd manele; pe cel care nu flegmează trotuarul; cei care nu-şi pune poalele în cap, ci îşi cultivă grădina din faţa casei, dă bineţe trecătorilor, îşi trimite copiii la şcoală şi cinstește sărbătorile de peste an).
Să discuţi despre România, s-ar părea, înseamnă să faci radiografia unui eşec. E țara unde uciderea din culpă a unui bebeluş pe trecerea de pietoni poate trece nepedepsită; locul unde spitalele iau în derâdere jurământul lui Hippocrate; patria unde şcolile pot găzdui, pe lângă olimpici, nişte teribile grozăvii: de la hoţia în masă, plagiatul nesimţit şi destrăbălarea estivală. În fața acestui spectacol, tentația imediată o reprezintă refugiul în dispreț.
Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Nu există un clasic al literaturii care să nu fi practicat spiritul critic și verbul chirugical. Suntem specialiști, spunea Traian Ungureanu, care am transformat resentimentu într-un principiu vital. Denunţarea păcatelor conaționalilor într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini normative. Admonestarea compatrioților, ar spune unii, denotă vitalitate interioară şi integritate morală.
Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi”[1]. Cantemir nu era oricine şi avea termene de comparaţie când aşternea pe hârtie aceste rânduri (scrise în latină). Poliglot fără egal (cunoscător a peste unsprezece limbi), el înţelegea fenomenul economic şi social. Ales membru al Academiei de ştiinţe de la Berlin (1714), Cantemir n-a închis ochii pe tărâm românesc (fiind înmormântat la Harkov, în Ucraina de astăzi).
La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor”[2]. Eminescu nu vorbea ca un provincial; călătorise ca student în Europa centrală şi cunoştea foarte bine aşezarea a două oraşe cu vocaţie imperială: Viena şi Berlin. Citea zilnic presa internaţională şi vedea astfel mizele geopolitice ale timpului său. Din nou, negaţia are aici un sens dialectic; mai degrabă decât o contestaţie juvenilă, descoperim latenţele unei viitoare construcţii de ordin cultural, politic şi spiritual.
Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă decerebrarea utopică şi deziluzia sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc”[3]. Şcolit în tradiţie germanică dar admirator al Franţei, Cioran nu accepta rostirea expresiei neaoşe: „se poate şi aşa”. Prelungind această critică a nevredniciei, Horia-Roman Patapievici apărea în momentul ieşirii noastre din comunism pentru a diagnostica, oarecum vehement, moravurile populare: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…”[4].
Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic visul pentru acea ţară care — deşi năpăstuită „supt vremi” — se întâmplă să fie ţara noastră? E important să ştim că pe lângă biciuirea nesimţirii colective, aceşti mari scriitori s-au risipit şi în multe exerciţii de admiraţie[5].
Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise şi stabilizase limba română, fiind autorul unei opere poetică neegalate încă. Emigrat în Franţa, Cioran s-a topit în universalitate, prelungind elogiul satului românesc, cu gândul la Răşinari, satul transilvan decupat la proporţii arhetipale. În sfârşit, H.-R. Patapievici n-a rămas la redactarea diagnosticului clinic. Ca un autentic creator, eseistul român a trecut îndată la faza (şi fraza) de construcţie, fiind astăzi tradus în limbi de circulaţie (cu faimosul Bildungsroman despre „Zbor în bătaia săgeţii”, dar şi cu studiile savante despre Dante ori cu meditaţia filozofică pe tema „omului recent”). Eseistul român a ctitorit şi o revistă remarcabilă (Idei în Dialog), acceptând totodată funcţia de promotor al valorilor culturale româneşti în spaţiul internaţional.
În concluzie: atunci când intersectează geniul sau inteligenţa cultivată, imprecaţia poate sluji altceva decât reaua-voinţă sau frivolitatea. Ea devine medicament într-o terapie la secția de urgență.
[1] Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, Ed. Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2009, p. 304-307.
[2] Mihai Eminescu, [16 sept. 1880], Opere XI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 333.
[3] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Vremea, 1936, p. 208.
[4] H.-R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 54.
[5] Este şi perspectiva lui Russell Reno, „The Virtue of Docility” în M. Neamţu & B. Tătaru-Cazaban (ed.), Memory, Humanity, and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucureşti, 2009, p. 333-346.
