Care este soluţia la confruntarea cu toate aceste maladii? Cum poate exerciţiul critic să-şi recapete efectul purificator?
În locul tentaţiei narcisismului bombastic, ilustrat pe partiuri diferite atât de naţionalismul romantic, legionarism ori naţional-comunism, avem nevoie să redescoperim patriotismul curat al unor ardeleni cum au fost Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu. În valea plângerii, unde croşetăm pe tema „neantului valah”, putem descoperi urmele normalităţii: oameni care îmbină tenacitatea cu modestia pentru a restitui culturii române o demnitate (de la restaurări de case până la traduceri literare temeinice, de la acţiuni filantropice până la angajamente civice). Numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă).
În locul depresiei colective şi a retoricii defetiste, care spune că nimic nu se mai poate face, trebuie să purcedem la construcţia miniaturală; să îmbrăţişăm filosofia paşilor mărunţi şi, mai ales, să redescoperim etosul admiraţiei. Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii.
În locul imploziei demografice să sprijinim familia și să respectăm demnitatea vieții umane, de la concepție până la moarte.
În locul centralismului dirijist, să relansăm tema subsidiarităţii: deciziile importante se iau în sânul comunităţii locale. Subsidiaritate înseamnă respect pentru pluralitatea limbilor şi a graiurilor; preţuirea cutumelor şi a tradiţiilor religioase – fără a deprecia valorile universaliste ale proiectului constituţional.
În locul prezenteismului excesiv – atenţiei acordate inutil bârfelor trecătoare şi faptelor vremelnice – să ne preocupe cultura memoriei şi preţuirea reală a patrimoniului arhitectural. Oricât de greu ne-ar fi să credem, România ascunde nenumărate bijuterii. Trebuie să călătoreşti în spaţiu şi timp pentru a descoperi alveolele demnităţii naţionale. Fără să fim ghizi turistici, am putea redresa uşor un orgoliu rănit evocând bisericile de lemn din Maramureş ori din Valea Mureşului; bisericile de piatră din Haţeg; faimoasele cule olteneşti; bisericile domneşti zidite sub privirile lui Matei Basarab (1580-1654) sau Constantin Brâncoveanu (1654-1714); grădinile reginei Maria de la Balcic (1924); uriaşa bogăţie culinară a fiecărei provincii, inventiv cartografiată de regretatul Radu Anton Roman (1948-2005); muzica cultă şi folclorică, de la temele infiltrate în Béla Bartók (1881-1945) până la doinele Tarafului de Haiduci (cu legendarul violonist Nicolae Neacşu); cetăţile medievale — Deva, Hunedoara, Făgăraş, Suceava; frumuseţile naturii admirate de Calistrat Hogaş, Al. Vlahuţă şi Mihail Sadoveanu; România cercetaşilor şi a montaniarzilor; a neştiutelor anticariate şi a marilor bibliofili; România luptătorilor anticomunişti din munţi; România care a dat curaj ţăranilor în lupta împotriva colectivizării; România luminată de aureola lui şi Ion Mihalache.
Deloc patriotarde, aceste evocări, şi atâtea altele, ne-ar putea debranşa de la incantaţia negativistă și de la aroganța patriotardă. Gloria înaintaşilor şi latențele ascunse ale viitorului ne cheamă să privim, mereu, către celaltă jumătate a paharului. În locul mediocrității, vom redescoperi excelența; în locul disperării, vom învăța arta speranței; în locul micimii sufletești vom pune verbul decenţei. România are un viitor și el stă în mâinile noastre.
