Mihail Neamţu
[...]
La noi, dezbaterea de idei conduce nu spre progres, ci către intensificarea fanatismului (printr-o raportare erotică faţă de propriul crez). Un cocktail fatal explodează atunci când ura personală și fixația ideologică se combină cu perspicacitatea propagandistică și găunoșenia morală. În lipsă de contra-argumente, fanaticul preferă atacul ad hominem — folosind aluzii spumoase, referințe oblice, asocieri tendențioase sau minciuna sfruntată. Profilul găunos îl va face pe fanatic să lovească din spatele unui pseudonim. El devine, astfel, opusul ființei verticale, capabilă de confruntare deschisă, frontală și civilizată. Lipsit de probe sigure, el este gata să-ți inventeze culpe imaginare, să-ți dezgroape morții, să te denunțe la vecini și prieteni şi să arunce pretutindeni sămânța îndoielii prin epitete şocante („fascist”, „extremist”, „legionar”). Dacă o simplă ţaţă se topește în voluptatea bârfei minore și plimbă doar vorba prin târg, fanaticul nu găseşte odihna până la ultima petiţie online sau chiar plângere către tribunal.
De unde vine aceată aplecare către exces? Răspunsul nu poate fi decât unul: din absenţa moderaţiei şi a reflexului de auto-limitare, consumat uneori prin auto-ironie. (Despre această tradiție liberal-conservatoare a scris cu pătrundere și acuratețe profesorul Aurelian Crăiuțu).
E bine să reiterăm aici un vechi truism: omul de dreapta are conştiinţa (uneori tragică) a propriilor sale limite. Este o stare care nu-l dărâmă, ci, dimpotrivă, îl tonifică. El se poate orienta în viaţă după următorul dicton: „să trăieşti ca și când ai muri mâine și să muncești ca și când ai trăi o sută de ani”.
Dreapta-judecată te face să accepţi finitudinea ca dat fundamental al existenţei. Nimbul serafic al copilăriei rămâne, totuşi, un mit. Chiar de la naştere descoperim imperfecţiunile naturii căzute: un bebeluş luptă printre plânsete şi lacrimi pentru a birui frica şi foamea. Copiii sunt apoi struniţi cu greu la grădiniţă sau la şcoală pentru a depăşi barierele cumplite ale ignoranţei. Fără o plasă de siguranţă confecţionată de părinţii responsabili, vârsta adolescenţei poate plonja în abisul viciilor fără număr. În sfârşit, adultul rămas singur descoperă şi el că viaţa omului e mai degrabă „săracă, urâcioasă, brutală şi scurtă” (pentru a-l cita pe Hobbes).
Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci cum să mizezi pe geniul unei singure generaţii sau pe talentul unei singure bresle? Respectul faţă de tradiţie se naşte dintr-un respect pentru experienţa înaintaşilor. Adunînd laolaltă intuiţia şi cunoaşterea a milenii de cultură şi civilizaţie, străbunii pot depăşi uneori înţelepciunea contemporanilor.
Refuzul utopiei ţine, la fel, conştiinţa acută a limitei. Corelaţia de tip economic producţie-consum porneşte de la calculul resurselor restrânse ale societăţii în comparaţie cu nevoile infinite ale indivizilor.
Popular spus, a fi om de dreapta înseamnă să-ţi vezi lungul nasului, să renunţi la trufia pretenţiilor, să omori complexul inafailibilităţii, să accepţi sacrificiul personal, să te inspiri din pilda înaintaşilor şi să speri ca, acolo unde ai dat greş, alţii mai buni vor veni să-ţi drege lucrarea. Viaţa e plină de ambiţii, pofte şi pretenţii cărora trebuie să le spui: nu! Trăim într-o lume care promite, de jure, mai mult decât oferă, de facto. Maturitatea psihologică a individului începe prin chiar această constatare: spectrul dorinţei imaginare nu coincide cu sfera nevoilor reale.
În sfârşit, omul dreptei delimitează sfera politicului de alte domenii ale experienţei umane, fără să-i acorde cele dintâi vreun drept de monopol. Cumpănit şi îngăduitor, el ştie că întâlnirea dintre suflete este prioritară încleştării ideologice. Dimpotrivă, fundamentaliştii tratează această poziție ca pe un compromis inacceptabil, bănuind complicitatea la industria exploatării sau vreo strategie de insinuare în aranjamentele păcătoase ale lumii.
Registrul sensibilităţilor dreptei este foarte larg, ca într-o mare orchestră. Greşeala ar fi să ceri toboşarului competenţele şi partitura destinate unui suflător sau violonist. Iată de ce dreapta celebrează polifonia şi diversitatea, dar nu orizontal, într-o partitură monologală, care exclude contradicţia şi tensiunea ierarhiilor, jocul complementarităţilor şi diferenţa de opinii. Unii oameni s-au născut cu daruri pentru literatură, alţii cu har pentru muzică, unii cu ştiinţă organizării iar alţii cu vocaţia practicii inginereşti. E loc sub cer pentru fiecare atunci când comerţul de idei porneşte de la exigenţa satisfacţiei reciproce. Coeziunea se obţine prin îngăduinţă şi adecvare, iar nu îngropând prin şantaj şi calomnie vocea alterităţii (suprimată ulterior prin noi reguli de la centru).
[...]
