Mihnea Măruță: Marea nuanţă naţională

    Print Friendly, PDF & Email

    Suntem datori să judecăm iureşul politic din România şi în context european şi global. Nici o ţară nu poate să existe doar pentru sine şi niciunei ţări mici, aşa cum e România, nu i se permite aşa ceva.

    […]

    Astfel, întrebarea esenţială devine: cât suntem dispuşi să dăm pentru a exista în continuare ca stat (relativ) independent? Dincolo de asta, totul e subiect minor. Până unde se întinde interesul naţional? În ce măsură vânzarea unor bogăţii afectează pe termen lung viitorul României?

    De o parte, preşedintele Băsescu, laolaltă cu guvernele Boc şi Ungureanu, au fost parteneri foarte deschişi, poate prea deschişi, la negocierile care vizează aceste cedări de suveranitate. De cealaltă parte, noua coaliţie USL sabotează stabilitatea indispensabilă oricărui stat care trebuie să-şi conserve existenţa. În războiul subteran total care se derulează clipă de clipă pentru influenţa zonală şi globală, Bucureştiul este acum mai mult decât fragil. Este dispreţuit şi ignorat tocmai din cauza celor care ar trebui să se dedice cauzei româneşti.

    Aceasta este marea nuanţă naţională: o jumătate din clasa politică a României este mai apropiată de valorile democratice ale Occidentului, dar şi mai dispusă să cedeze din avuţie şi din controlul intern pentru a rămâne la masa negocierilor globale, iar cealaltă jumătate, pentru a se diferenţia şi pentru a se stabiliza la putere, îmbrăţişează argumentul istoric al suveranităţii, însă, concomitent, îl distruge prin incapacitatea de a administra civilizat aşteptările populaţiei.

    Ambele viziuni sunt ciobite. Una e pe drumul corect, dar pare că nu mai poate da înapoi când vine vorba despre plata aferentă rămânerii în clubul decidenţilor. Cealaltă nu face decât să profite de presiunea populară asupra primeia şi, pentru că nu e nici în car, nici în căruţă, riscă să ne readucă în fâşia irespirabilă a hărţii strategice.

    Momentan, o a treia variantă, care să fie şi structurată, nu există. În plus, România a ajuns, la fel ca Ungaria, să nu mai aibă niciun prestigiu atunci când reprezentanţii săi deschid gura la summit-urile europene. Ambele state sunt într-o dilemă legitimă: cum să ne păstrăm şi tradiţiile, dar să asigurăm şi un trai decent populaţiei?

    Unde e limita dintre ceea ce ne defineşte şi ceea ce ne trebuie? Cum îmbinăm datoria faţă de trecut şi obligaţiile faţă de viitor? Cum îi împăcăm pe bunici cu nepoţii noştri? Cum să facem să nu ne fie ruşine nici de unii, nici de alţii? Cum să ne păstrăm ţara fără a o mai conduce?

    Cum să mai fim, nefiind?

    Mihnea Măruță

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.