Natalia Talmacec: Moldovenii vorbesc limba română și în Ucraina

    Print Friendly, PDF & Email

    Decizia Curții Consituționale de la Chișinău, care declară limba română drept limbă oficială în Republica Modova, taie cu zgomot craca moldovenismului și în Ucraina. Așadar, fără voia sa, moldoveanul Fetescu și alții asemenea lui au rămas fără limbă, adică muți. Asta dacă nu vor accepta că vorbesc LIMBA ROMÂNĂ.

    […]

    Îmi amintesc și acum caiețelul tăiat pe din două în care învățam literele „românești”. Se întâmpla prin ’91, iar eu eram prin clasa a III-a. În colțul de sus, stânga, aveam litera în grafia chirilică, iar în cel din dreapta, jos, era sora ei în grafia latină. Schimbarea se producea ca o consecință firească a „trezirii” care cuprinsese toată suflarea din fosta URSS. Se făceau niște reparații istorice. Ucraina era și ea pătrunsă de euforia independenței, avea atâtea de implementat și organizat în ceea ce privește propria identitate națională, încât n-a opus nicio rezistență introducerii limbii române în școlile în care până atunci se preda „limba moldovenească”. Îmi apare și acum pe retină scrisul acela caligrafic de pe tablă al doamnei învățătoare care ne învăța să scriem pe coperta caietului de limbă maternă: Caiet de limba română. Nu-mi imaginam atunci că, mai târziu, de fapt peste doar câțiva ani, titulatura obiectului studiat urma să (re)devină un subiect de râcă între persoane și un instrument de șantaj profesional. A fost o perioadă în care, pentru a evita „problemele” sus-pușilor, directorul școlii mele, profesoară de limba și literatura română, ne solicita să trecem pe caietele de lucru și pe cele de control ”Limba și literatura maternă”. Nu era de glumă. Într-un final, din fericire, am reușit să ies din școală cu foaie matricolă în care figurau smerite obiectele „limba română” și ”literatura română”. Din păcate însă, puțini copii au mai avut norocul meu, în sudul Basarabiei.

    Divide et impera
    Pentru Ucraina, independenţa din 1991 a cuprins, de multe ori, înţelesul unei şanse, dar, de şi mai multe ori, pe cel al unei poveri. Nici măcar teoretic lucrurile nu se înfăţişau simplu. Ucraina, ca naţiune, n-a existat decât din noiembrie 1917 până în 1922, când a fost încorporată în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Experienţa autoguvernării a fost fulgurantă. Nu s-a formulat definitiv sub eticheta “tradiţie politică”. În această logică, odată re-câştigându-şi suveranitatea, Ucraina trebuia să-şi redefinească identitatea, proces extrem de dificil, mai ales pentru un stat compus din reprezentanţi ai 130 de grupuri etnice.

    Din considerente de marketing politic și pentru că avea nevoie de o imagine pozitivă în sfera occidentală, Ucraina generează în anii ’90 o progresie cantitativă a reglementărilor în domeniul protecției minorităților naționale, unul de mare sensibilitate pe plan internaţional, dar mai ales, european. Numai că, majoritatea lor s-a oprit la nivel declarativ. Ca dovadă, imediat după semnarea în 1997 a Tratatului de Bază între România și Ucraina, prin care Ucraina se vede cu granițele recunoscute, altfel spus cu sacii în căruță, condiția minorității românilor din Ucraina se schimbă dramatic.

    În 1998 apare la Odesa, cu sprijinul consistent al autorităților, Asociația Moldovenilor din Ucraina, în frunte cu zelosul Anatol Fetescu. Cu această ocazie, Ucraina își pune în practică adevăratele intenții în ceea ce privește comunitatea românofonă și profită din plin de cadoul făcut de agrarienii de la Chișinău în 1994, prin introducerea în Constituția Republicii Moldova denumirea de ”limbă moldovenească”. Prin intermediul acestei Asociații a Moldovenilor, autoritățile ucrainene au început o adevărată ofensivă împotriva limbii române, pentru a adânci confuzia identitară în rândul populației românofone, pe care a scindat-o în mod sistematic în români și moldoveni. Prin această împărțire, românii ajung pe locul 9 în topul minorităților din Ucraina, când în realitate sunt pe loc 3 ca pondere a populației. Nu e chiar de colo.

    Legea limbilor, de exemplu, spune că pentru a putea fi implementată, minoritatea trebuie să reprezinte 10 la sută din populaţia localităţii sau regiunii. Ei, prin această divizare în români şi moldodoveni acest procent se atinge mai greu. Este o capcană politică veche, pe care România a denunțat-o cu jumătate de gură până acum. Iată însă că lucrurile au luat o turnură neașteptată. Decizia Curții Consituționale de la Chișinău, care declară limba română drept limbă oficială în Republica Modova, taie cu zgomot craca moldovenismului și în Ucraina. Așadar, fără voia sa, moldoveanul Fetescu și alții asemenea lui au rămas fără limbă, adică muți. Asta dacă nu vor accepta că vorbesc LIMBA ROMÂNĂ. De-abia aștept revenirea acestei titulaturi de drept pe coperțile caietelor tuturor elevilor din școlile în care se mai studiază, fie ele în Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei sau ținutul Herța.

    Natalia Talmacec

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.