„Mă car”.
„Pa! şi la revedere”.
„România e o ţară frumoasă, ce păcat că e locuită”.
Sunt fraze seci, interjecţii vitriolice şi sentinţe dureroase auzite din gura junilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 ani. Nimeni nu poate opri acest fenomen: sentimentalismul părinţilor, hitul lui Gil Dobrică, iubirile de-o vară ale studenţilor, predicile moraliste ale Bisericii-Mamă sau programele guvernamentale.
Ca unul dintre milioanele de români care au suferit mirajul Occidentului – am trăit patru ani în Anglia, unul în Germania şi alţi aproape doi în Statele Unite – caut și eu să înţeleg dedesubtul acestei nemulţumiri. De unde atâta sictir, dispreţ de sine şi oboseală printre conaționalii noștri?
Explicaţii la îndemână se găsesc. Cercul strâmt al nevoilor se deschide, fireşte, printr-o frustrare materială: meserii plătite mizerabil în România sunt generos remunerate în Austria, Franţa, Germania sau Marea Britanie. Între Viena şi Bucureşti, calitatea vieţii va rămâne incomparabilă și peste o sută de ani. Maidanezii din Vitan își găsesc foarte greu niște rivali la Milano, München sau Madrid. Lista de argumente pecuniar-hedoniste doboară orice dogmatism patriotic. Totuşi, chiar dacă trece prin testul portofelului, decizia de-a emigra are resorturi mult mai profunde.
Cred, totuși, că nimeni nu trebuie judecat a priori pentru deciziile sale intim-personale: nici cel ce pleacă trântind uşa cu năduf şi c-o sudalmă-n vârf de băț, nici cel care rămâne acasă, resemnat să înghită praful mioritic.
Ambele categorii conţin oameni admirabili, tineri şi adulţi respectabili, profesionişti de excepţie. În multe situaţii, decizia de-a rămâne sau de-a pleca implică virtuţi precum luciditatea, dârzenia ori fidelitatea. Există şi oameni care eşuează în străinătate, fără să aibă curajul s-o spună. Cunoaştem şi indivizi care se plafonează în ţară, fără s-o ştie.
Nu toţi cei care rămân îngroaşă rândurile patrioţilor, după cum nu orice pribeag face României un deserviciu. Cred, bunăoară, că mulți români aflaţi deja în Canada, SUA ori Europa occidentală vor putea face un excelent lobby politic şi economic pentru ţara noastră. Sportivi precum pugilistul Lucian Bute sau gimnasta Nadia Comăneci sunt doar două exemple într-o posibilă campanie de imagine. Geniile care au trecut pe la Harvard, MIT sau Stanford, antreprenorii din Lazio, minţile scormonitoare din Silicon Valley, dar şi viitorii politicieni sau consilieri locali româno-canadieni din Ottawa ori Toronto vor ajuta în chip decisiv România. Ei vor rescrie noi contracte economice, vor energiza relații comerciale îmbunătățite, dinamizând programele universitare, facilitând regimul burselor, etc. Nu în ultimul rând, legea votului prin corespondenţă le va da expatriaților şansa unui plus de acţiune şi de reprezentare civică pentru cauza României în lume.
Nu vom divaga aici răsfoind dosarele studiilor de antropologie şi sociologie a migraţiei. La fel, vom lăsa editorii provinciei să răsfețe jurnalele unor falşi căpşunari (salutăm totuși, en passant, opera de înaintemergător a lui Mirel Bănică).
Dincolo de ochiul specialistului, merită poate atenţia noastră nu atât fenomenul despărţirii în sine, cât violenţa declaraţiilor de ură – furia spumegândă a celui care, exasperat de hărţuiri zilnice, alege să fugă din ţară mâncând pământul. Divorţul violent arată nu doar o deficienţă de caracter, strict individuală, ci o carenţă atavică şi sistemică a națiunii.
Numărul adevăraţilor patrioţi decedaţi peste graniţe în România modernă – de la Nicolae Bălcescu şi I.L. Caragiale până la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – scoate la iveală stranietăţi, hibe şi tristeţi ale culturii noastre comunitare. Tinerii care pleacă şi tinerii care rămân caută în egală măsură un răspuns la întrebarea: ce ne mai ţine împreună?
Toate popoarele puternice participă la un mit fondator: americanii venerează Constituţia şi inteligența politică a bărbaţilor strânşi în 1787 să ratifice documentul la Philadelphia. Chiar şi după căderea imperiului, britanicii se laudă cu anumite tradiţii politice sau culturale, păstrând în tolba mândriei personale atât instituţia monarhică, cât şi excelenţa academică. Forţaţi să-şi admită în oglindă anumite calităţi statornice, nemţii vor recunoaşte pasiunea pentru exactitate şi inovaţie tehnică. Francezii vor clama republicanismul, laicitatea şi bunul gust al bucătăriei.
Este interesant de observat că miturile fondatoare îşi dovedesc eficacitatea la timpul prezent. Sunt poveşti acceptate consensual care motivează optimismul naţiunii aflate la ananghie. Sunt „meta-naraţiuni” care, deşi aproximative sub raport cronologic, legitimează mai departe virtutea speranţei.
Noi, însă, românii, la care mit fondator participăm pentru a evita depresia isterică? Cum identificăm reperele care, în pofida oricărei hemoragii, ne-ar putea menţine în cursă? Pentru că religia nu mai contează, puţini concetăţeni rămân impresionaţi de ipoteza unei etnogeneze suprapuse peste fenomenul creştinării la gurile Dunării. La fel, evocarea lui Mihai Viteazu trezeşte în amintiri figura olteanului Amza Pellea, decât gogeamite emoția unionistă…
Unul dintre puţinele mituri care dăinuie și astăzi pe meleagurile Dunării spune că „de la Râm’ ne tragem”. Cronicarul n-a vizat aici o simplă exegeză a latinităţii. Se vorbeşte despre un popor cu vocaţie occidentală – un neam care a participat chiar și indirect la victoria civilizaţiei occidentale împotriva ameninţărilor mongole, tătăreşti sau otomane. Sunt sute de ani de când – prin cancelarii sau în manuale – repetăm de zor că nu Rusia, nici Asia, ci Europa şi graniţele sale nord-atlantice ne interesează. Când lipsesc proptelele interne, ne unifică orizontul unei posibile dezvoltări istorice. Fără încetare, rânduielile Apusului au captat imaginaţia celor mai talentaţi scriitori, sportivi, savanţi şi oameni de afaceri. Mitul ne spune că, fără a fi deplin occidentali, avem datele unei potenţiale osmoze cu această cultură vestică.
Şi iată că leatul verii lui 2011 ne-a procopsit cu un diriguitor al învăţământului ieşit din mitologia apartenenţei la Occident. Verificat prin stagii lungi de experienţă profesională în Franţa, SUA ori Germania, Daniel Funeriu a vrut să aplice definiţia scolastică a adevărului: fără alte pogorăminte sau iconomii, ceea ce contează este adecvarea intelectului la lucruri. Când acest efort se dovedeşte imposibil, învăţăcelul delirează sau copiază. Or, tot o drastică logică binară exclude coabitarea principiului furtului cu principiul corectitudinii. Cine a cerut respectarea mitului occidental al educaţiei prin muncă, efort cerebral şi raţionalitate? Un om care se poate lăuda în domeniul chimiei cu performanţe ştiinţifice similare unor rezultate sportive obținute de Gh. Popescu la F.C. Barcelona sau Dan Petrescu la Chelsea.
Mitul fondator cum că „de la Râm’ ne tragem” a fost serios zguduit sub mandatul unui ministru european demn, poate, de posteritatea matematicianului Spiru Haret – o persoană validată epistemic de întreaga comunitate internaţională. Cu toate imperfecţiunile sale de exprimare, Daniel Funeriu a descălecat dintr-o lume către care cei mai buni elevi şi studenţi români vor oricând – ieri, astăzi sau mâine – să plece. El vine din viitorul ştiinţei şi tehnicii româneşti, spunîndu-ne că „se poate!”
Confruntaţi cu mitul occidental al corectitudinii, directorii de opiniune ai boborimii au scos brişca. Mass-media a aplicat, aproape in corpore, tehnica asasinatului moral: despre ucenicul unui laureat al premiului Nobel ni s-a spus, cel mai recent, chiar și că el n-ar fi luat balacaureatul la timp. Un olimpic internaţional e retrogradat la comanda cinică a unui moştenitor al Securităţii, pasionat de chipul şi statuia unor „români esenţiali” …
[...]
