Octavian Țâcu: Tragedia rusă

Paradoxală țară Rusia asta, nu încetează să ne uimească prin extremismul formelor sale de manifestare. Țara care l-a dat lumii pe Tolstoi, Dostoievski, Ceaikovski sau Pușkin, prima care a zburat în spațiul cosmic și s-a impus ca un colos în sportul mondial, așa și n-a putut rezolva dilema fundamentală a individului, a celor pe care i-a acoperit de-a lungul istoriei de enormitatea teritoriului său. Dar înainte de toate n-a reușit să dea senzația de demnitate, libertate și liniște rusului, omului care locuiește acest spațiu imens.

Ceea ce s-a întâmplat cu Nemțov nu este altceva decât vârful aisbergului unui sistem clădit de secole, care în permanență a sacrificat individul, omul, valoarea supremă a scării de ierarhii social-economice și politice, pentru interesul și integritatea imperiului, pentru grandoarea și măreția sa. De la țarii autocrați, la secretarii generali de partid și mai recent președinți ai Rusiei, clasa politică rusă, o încrengătură a birocrației federale (sau de partid), a complexului militar-industrial și a serviciilor secrete, a adus întotdeauna viața mojicului rus pe altarul grandomaniei statale și imperiale.

E greu de înțeles acest lucru pentru un portughez, spaniol, francez, britanic sau olandez, ale căror interese imperiale și statale au servit întotdeauna interesul individului, în primul rând, el fiind cheia de boltă a extinderilor de peste mări și oceane, cel spre care s-au direcționat beneficiile acestor cuceriri. Dincolo de faptul că a contribuit la măreția și extinderea imperiului prin energia și viața sa, rusul nu numai că n-a primit o recompensă adecvată pentru acest efort, dar a mai avut de suportat represiile, foametea și deportările propriului regim, pe care tot el l-a generat și l-a susținut. Și în care continuă să creadă, chiar dacă acesta i-a înghițit libertatea și drepturile, pentru că în definitiv, a fost născut și crescut să servească carne de tun în războaiele cu alții și ca forța de muncă pentru întreținerea imperiului.

Sacrificarea individului – un atavism al perioadei sovietice

Societatea rusă/sovietică a fost întotdeauna într-o stare permanentă de încordare, de mobilizare, a cunoscut numeroase perioade de creştere a mortalităţii, adevărate catastrofe demografice. Chiar și în perioada sovietică târzie, considerată în general „epoca de aur a socialismului”, adulată și visată și de mulți moldoveni dodonizați sau voronizați, realităţile economice şi politice existente în Uniunea Sovietică nu au contribuit la creşterea valorii vieţii umane, care în Occident era un tot întreg cu preocupările politice, economice, succesul medicinei şi sistemului de asigurare medicală, fapt ce determina priorităţile sociale şi individuale ale statului. Mai mulți factori au contribuit la această anomalie, trei dintre care sunt cruciali în înțelegerea sa:

a. Războaiele: Doar pierderile umane ale Armatei Sovietice regulate în perioada 1918-1989 (contabilizate) au fost de 10 milioane de oameni, iar pierderile printre populaţia civilă au fost şi mai mari.

b. Represiile politice şi deportările: Anii terorii „albe” şi a celei „roşii”, dar în mod special cei ai terorii staliniste din 1929 până în 1953 au dus la enorme pierderi demografice. Numărul jertfelor se ridică la milioane, iar cifra lor exactă continuă să rămână necunoscută din cauza unei rezistenţe surde împotriva aflării lor.

c. Foametea: În mod special foametea din 1932-1933, dar de asemenea foametea din 1946-1947, care a cauzat milioane de victime în Ucraina, Caucazul de Nord, Povolzhie, Crimeea, Kazahstan şi Basarabia.

O statistică exhaustivă a pierderilor înregistrate de USSS în catastrofele demografice ale secolului XX nu există, acestea pot fi apreciate doar estimativ. Potrivit datelor generalizate a lui S. Maksudov în această perioadă au existat aproximativ 10 milioane de morţi prematur în rezultatul războiului civil şi foametei în perioada 1918-1926; 7,5 milioane (date ulterioare 9,8 milioane) de morţi în urma foametei şi represiilor din 1926-1938; 22,5 – 26,5 milioane în perioada 1939-1953. În total, aproximativ 40 milioane de oameni. Datele mai recente, elaborate de specialiştii din Comitetul pentru Statistică a Federaţiei Ruse indică cifre apropiate calculului anterior: 7 milioane din 1927 până în 1941 şi 26–27 milioane din 1941 până în 1945.

Războaiele sângeroase, represiile politice masive, eforturile economice inumane, ideologia sacrificiului şi eroismului, existente pe parcursul întregii perioade a Uniunii Sovietice au blocat crearea unei scări de valori adecvate în privinţa sănătăţii şi vieţii umane. Preţul ieftin al vieţii şi sănătăţii a determinat şi influenţat constant întreaga sistemă a priorităţilor sociale şi a uşurat situaţia privilegiată a complexului militar industrial. Şi la acest capitol atestăm marea contradicţie a modernizării sovietice – combinarea modernismului material-tehnologic cu atavismele unui arhaism social, cu un sistem primitiv de valori, relaţii fără bani, o libertate limitată a alegerii personale şi paternalism statal.

[…]

Un stat al terorii şi organelor de represie

De-a lungul istoriei ruse milioane de oameni au devenit victime ale represiunii politice, care a fost un instrument al politicii interne a Imperiului Rus, Rusiei Sovietice, a Uniunii Sovietice și Federației Ruse. Instituționalizată de „ohranka” țaristă, trecând prin anii revoluției și războiului civil, represiunea politică a culminat în epoca lui Stalin, dar a mai existat în timpul „dezgheţului” lui Hruşciov, a urmat prin persecutarea disidenţilor sovietici în timpul lui Brejnev şi nu a încetat să existe în timpul perestroika lui Gorbaciov, pentru ca să devină instrumentală și în perioada lui Putin.

Origini. Termenii „represiune”, „teroare”, precum şi alte cuvinte care desemnează sistemul represiv sovietic, au fost termeni de referinţă la politica internă în faza incipientă de existenţă a statului, reflectând faptul că „dictatura proletariatului” trebuia aplicată viguros pentru a suprima rezistenţa clasei sociale „antagoniste” din punct de vedere marxist-leninist al proletariatului. Această frazeologie a fost treptat eliminată după destalinizare, dar sistemul de persecuţie pentru opiniile politice şi activităţi a rămas valabil până la dizolvarea Uniunii Sovietice și după asta.

Axiomatică pentru perioada sovietică a devenit catalogarea persoanelor represate drept „duşmani ai poporului”. Pedepsele de către regimul totalitar sovietic a inclus execuţii sumare, trimiterea de oameni nevinovaţi în Gulag, deportarea forţată şi încălcarea flagrantă a drepturilor cetăţenilor. Represiunea a fost efectuată de către CEKA şi succesorii săi, precum şi alte organe de stat, iar partidul comunist și statul sovietic a fost direct responsabil de declanşarea şi realizarea terorii.

Manifestări. Represiunile şi teroarea din Uniunea Sovietică a avut următoarele manifestări:r
– Execuţia a zeci de mii de ostatici şi prizonieri, şi uciderea a sute de mii de muncitori şi ţărani în 1918 – 1922 („Teroarea Roşie”);
– Foametea din Rusia din 1921, care a provocat moartea a peste 5 milioane de oameni.
– Deportarea şi exterminarea cazacilor de pe Don în 1920;
– Uciderea a zeci de mii de oameni în lagărele de concentrare în perioada cuprinsă între 1918 şi 1930;
– Marile Epurări din perioada stalinistă, care au ucis aproape 690 000 de oameni;
– Deportarea a 2 milioane de aşa-numiții „chiaburi” în 1930 – 1932;
– Decesul a 4 milioane de ucraineni (Holodomor) şi 2 milioane de alte naţionalităţi în timpul foametei din 1932 şi 1933;
– Decesul a sute de mii de români, ucraineni şi alte naţionalităţi în timpul foametei organizate din 1946-1947;
– Deportări de polonezi, ucraineni, români şi a populaţiei din Republicile Baltice în perioada 1939 – 1941 şi 1944 – 1949;
– Deportarea germanilor de pe Volga în 1941;
– Deportarea tătarilor din Crimeea în 1943;
– Deportarea cecenilor şi inguşilor în 1944.

Estimările pentru numărul de victime înregistrate în Uniunea Sovietică sunt între 3,5 şi 60 de milioane. Autorii Cărţii Negre a Comunismului indică propriile estimări pentru Uniunea Sovietică (20 milioane) şi Europa de Est (1 milion), deşi numeroase critici au fost aduse de istorici în acest sens.

După moartea lui Stalin, suprimarea şi represiile au fost reduse drastic şi a luat forme noi. Criticile interne ale sistemului au fost condamnate ca agitaţii antisovietice, calomnii antisovietice sau ca „paraziţi sociali”. Alţii au fost etichetaţi ca fiind bolnavi mental, având stări avansate de schizofrenie şi încarceraţi în spitalele de psihiatrie („psihuşka”), utilizate de către autorităţile sovietice în închisori. Potrivit datelor oficiale, doar în perioada 1977-1983, în URSS au fost documentate 346 de persoane abuzate de psihiatrie, majoritatea lor condamnaţi pentru articolele 70, 142 şi 190-1 ale Codului penal al RSFSR (articole ce condamnau pentru agitaţie şi propagandă antisovietică, activitate religioasă şi prejudicii aduse „imaginii” orânduirii sovietice). Un număr de disidenţi notabili, inclusiv Aleksandr Soljeniţîn, Vladimir Bukovski şi Andrei Saharov au fost trimişi în exil intern sau extern, iar mulţi alţii au fost aruncaţi în închisori.

Nimic nou ce se întâmplă în Rusia lui Putin.

[…]

Octavian Țâcu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.