Oltiţa Cîntec: Caragiale scabros

I-am admirat lui Alexandru Dabija spontaneitatea ludică din OO-le de la Piatra Neamţ şi Pyramus&Thisbe 4 You de la Odeon, puritatea simplităţii din Gaiţele lui Kiriţescu, adaptabilitatea la noile genuri din Block Bach, plăcerea de a se copilări din Aventurile lui Habarnam şi Telefonu’, omleta şi televizoru’, fascinaţia vizualităţii din Orfanul Zhao, rafinamentul din Ionesco, cinci piese scurte. Erau poziţionări creatoare diverse, absolut obligatorii pentru un regizor în formă, care surprinde prin fiecare nouă punere în scenă. La Naţionalul din „dulcele tîrg“, a lucrat în urmă cu mai multe stagiuni Adunarea femeilor (1995) şi Gîlcevile din Chioggia (1999), spectacole de linie valorică medie. Acum, în deschiderea stagiunii 2010, la aniversarea a 170 de ani de teatru în limba română la Iaşi, a montat O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un cu totul alt regizor, a cărui versatilitate a virat într-o zonă nu doar neaşteptată, asta ar fi fost în perfectă regulă, ci realmente de neînţeles. Afişul spectacolului anunţă ce urmează să vadă spectatorul: obiectivul aparatului de fotografiat a făcut un zoom pe prohabul unei perechi de pantaloni bărbăteşti, legaţi cu o sfoară atîrnînd mai mult decît semnificativ între picioarele subiectului! „Inovativ“, Alexandru Dabija a mutat centrul lumii caragialeşti pe această parte anatomică a personajelor, rescriind scenic piesa în registrul voluptăţii trivialului. Să ne înţelegem: nu sînt adepta normei intangibilităţii clasicilor; cred că, atîta vreme cît există justificări estetice, în artă totul e permis; dar mai cred şi în dreptul receptorului de a se îndoi de temeiurile artistice ale realizatorilor, de a evalua fără părtinire, de a nu fi de acord cu ceea ce îi propune scena. Un Caragiale scabros, aceasta e acum oferta lui Dabija, o plonjare voită în dejecţiile umanului, printr-un discurs scenic care înghesuie opera într-un parodic nereuşit cu pretenţia de actualitate. Ştiu că, într-o societate aflată încă în căutare de sine, vulgaritatea emite pretenţii axiologice, dar dacă manelizăm şi teatrul, atunci sîntem fără speranţă. Defecarea, urinarea, masturbarea, copulaţia trec în prim-planul prezentei versiuni, derulate într-o gospodărie de mahala aflată în construcţie.

Ideea acestei lumi care se „edifică“ am întîlnit-o şi în montarea lui Mihai Măniuţiu de la Odeon, din 1996, iar Caragiale s-a înfundat în noroiul periferiei încă de la De ce bat clopotele, Mitică?. În acest spaţiu, latrina e mai importantă decît casa ori alte anexe (societatea ca o imensă toaletă a apărut şi în mizanscena lui Tompa Gábor – cu O scrisoare pierdută de la Teatrul Maghiar din Cluj –, dar acolo trimiterea era mai subtilă, pisoarul era din faianţă, alb, iar accentul se aşeza altfel, pe travestiurile generate de replica „Zoe, fii bărbată!“). La Iaşi e budă, şi nu în fundul curţii, ci la stradă, de acolo se aud de nenumărate ori – de parcă n-am fi priceput de prima dată, iar revenirile acestea şi îngroşarea sînt supărătoare –, se aud, ziceam, sunetele atît de caracteristice defecării? Aproape ai senzaţia că şi miroase, deh, pentru autenticitate, şi tot din closet se citeşte Vocea patriotului naţionale. La a cărui lectură nici nu mai rîzi. Comicul de limbaj se pierde pe drum şi nu doar în acest moment al spectacolului, ci pe întregul lui parcurs, diluîndu-se în cloaca maxima. Tot în latrină se masturbează şi Spiridon, figură virată spre grotesc: voyeurist, amator de fetişuri sexuale, înghesuindu-le şi pişcîndu-le pe la colţuri pe Veta şi Ziţa. Asemenea operaţii de schimbare de sex, pardon, de biografie teatrală li se aplică majorităţii personajelor, în sensul beţiei primitive a sexualităţii şi acuplării. Toţi sînt în călduri: cînd vorbeşte de „onoarea lui de familist“, Jupîn Dumitrache se ţine de organele genitale şi face semnul elocvent al masturbării, gama gesturilor obscene continuînd cu mişcări de du-te-vino din bazin; Rică Venturiano o curtează în chiloţi pe Ziţa, despuindu-se de cum pătrunde în curte, invocînd „flirtul“ de la Union printr-o mişcare sugestivă din şolduri; iar Chiriac i-o trage Vetei de se zguduie şandramaua, la propriu, după care, mîndru, urinează de la etaj. Partea animalică a figurilor dramatice e dominatoare, le defineşte: flegmă, urină, gaze intestinale, fecale, fluide seminale. Jupîn Dumitrache e un dominator, sigur pe sine, emană forţă, că nici nu mai înţelegi de ce Veta calcă pe-alături cu Chiriac!? Raporturile de logică dramatică dintre personaje sînt multiplu afectate. Tejghetarul e un retardat viril, cu chimir şi pălărie de pădurar, mi se părea secui, dar nu vreau să ating sensibilităţi naţionaliste? Ziţa e o mahalagioaică în capot şi papuci de casă, isterică? Veta e devitalizată, ştearsă, nesemnificativă. Toată lumea urlă, aleargă, şarjează. Caragiale e reinterpretat într-un comic gros, de divertisment TV de proastă calitate. Din fericire, spectacolul e relativ scurt, o reală calitate în contextul dat. Ajuns acasă, îţi vine să faci un duş şi să te speli pe dinţi. Îndelung!

Un gând despre “Oltiţa Cîntec: Caragiale scabros

  1. Din articolul Simonei Chitan „O noapte furtunoasa” din Adevarul – Aptera:

    „Regizorul Alexandru Dabija, care a mai pus în scenă această piesă şi în 1979, la Piatra Neamţ, mărturiseşte că, dincolo de farsă, a montat Caragiale şi ca o formă de frondă. „Am desfăcut, prin intermediul textelor lui Caragiale, mecanismele unei imbecilităţi pe care cred că neamul românesc o conţine”, spune regizorul.”

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.