Anii ’90 au fost o perioadă de optimism şi avînt economic global care promitea declinul permanent şi ireversibil al condiţiei umane cele mai vechi şi a celor mai mulţi de-a lungul istoriei: sărăcia. Optimismul se sprijinea pe date statistice şi observaţii empirice care descriau la unison un val de creştere economică înălţînd nivelul de trai al tuturor categoriilor sociale de pretutindeni. Privind în urmă, ne dăm totuşi seama că sărăcia continuă să persiste la nivel global, chiar dacă două din cele mai populate ţări din lume, China şi India, îşi menţin un ritm de dezvoltare impresionant. În timp ce chinezii şi indienii se racordează la prosperitate, zone largi din America Centrală şi Africa s-au înscris pe un trend descendent şi, în mod tragic, permanentizat şi pentru viitorul previzibil. Nicholas N. Eberstadt desprinde doi factori majori care stimulează sărăcia în prezent: factorii culturali şi de guvernanţă.
Paradoxul sărăciei globale
