Petre M. Iancu: Europa, Rusia, terorismul şi antisemitismul

Imperialismul rusesc şi terorismul islamist nu sunt decât două aspecte corelate ale aceleaşi probleme a democraţiilor liberale. Din care face parte şi un antisemitism tot mai virulent, ce nu-i priveşte doar pe evrei.

Petre M Iancu Prin vocea ministrului german al apărării, Berlinul a reacţionat la ameninţarea teroristă şi la expansiunea Rusiei, considerată până de curând „partener”, anunţând revizuirea strategiei sale de apărare.
Ceea ce a rămas nemenţionat în declaraţia rostită de Ursula von der Leyen a pomenit zilele trecute colegul ei, ministrul federal al justiţiei, Heiko Maas, care s-a alăturat membrilor guvernelor din Franţa şi Danemarca spre a da asigurări comunităţilor evreieşti din vestul Europei. „Orice atac asupra vieţilor evreieşti este un atac asupra noastră, a tuturor”, a spus textual oficialul german, precizând că autorităţile vor face tot ce le stă în puteri spre a-i apăra pe evrei şi a mobiliza în acest scop nu doar serviciile de securitate, ci şi justiţia.

„Republica franceză n-ar mai fi republica franceză dacă ar fi lipsită de evrei”, au reliefat la rândul lor liderii Franţei, formulând declaraţii similare celor articulate de colegii lor de la Copenhaga şi Berlin. În toate cele trei ţări grădiniţele, şcolile, sinagogile şi în genere instituţiile evreieşti au început să fie apărate de forţe poliţieneşti şi militare înarmate până în dinţi.

În mod evident, declaraţiile oficiale sunt credibile. Nu văd de ce am considera voinţa autorităţilor vest-europene de a-i proteja pe evrei drept neautentică. Dar pot ele realmente furniza securitatea promisă? Pot ele proteja efectiv comunităţile credincioşilor mozaici, pe cei 600.000 de israeliţi francezi şi pe cei aproximativ 250.000 de coreligionari ai lor din Germania?

Atentatele islamiste antisemite de la Paris şi Copenhaga, urmate de recenta profanare a unui cimitir mozaic din Franţa i-au alarmat cu atât mai puternic pe evreii vest-europeni, cu cât terorismul manifestat în capitalele daneză şi franceză nu reprezintă decât vârful unui aisberg. În fapt, Hexagonul, Republica Federală şi ţările scandinave au devenit în ultimii ani scena unor incidente antisemite tot mai frecvente şi mai violente, izbucnind în ritm tot mai alert. Ele l-au determinat pe premierul israelian Benjamin Netanyahu să-şi lanseze cu mult tam-tam apelul adresat evreilor europeni, cărora le-a cerut să emigreze şi să-şi dureze existenţe noi în statul evreu.

Contează prea puţin, în context, că evreii germani nu sunt expuşi în genere aceluiaşi risc acut precum unii dintre evreii francezi, în special cei locuind în multiculturalele suburbii paupere, doldora de tineri musulmani şomeri, radicalizaţi, ori pe cale de a se radicaliza.
Net mai important e faptul că antisemitismul a încetat de mult să mai fie o chestiune eminamente postcomunistă şi est-europeană, care să privească doar ţări ca Ungaria, grevate de mişcări de tip fascistoid, precum Jobbik; ori România, unde protestul generat de decorarea unui simpatizant legionar a stârnit în reziduurile ultranaţionaliste valuri de vituperări antisemite.

În vest, ura faţă de evrei e, parţial, inedită. Fiindcă la vrăjmăşia anti-iudaică tradiţională, cea religioasă, precum şi la cea rasist-nazistă, ori naţional-comunistă s-a adăugat cea islamistă, alimentată de forme noi de antisemitism care combină variante diverse de antisionism şi de negaţionism. Nu e însă o problemă strict evreiască această nouă ură, care tinde să se amplifice, să se extindă, să se globalizeze în ipostazele ei cele mai vitriolante şi să devină un amalgam sintetic, întrucât a început să afecteze şi segmente substanţiale din păturile occidentale situate prin tradiţie în centrul societăţilor deschise şi al spectrului politic vest-european.

În fapt, e o problemă a democraţiilor. Şi e una eminamente europeană. Iar aceasta nu doar pentru că istoria, cultura şi civilizaţia bătrânului continent se întemeiază pe norme iudaice, incluse, dimpreună cu ataşamentul faţă de libertate şi justiţie socială, în textul ebraic al Bibliei, deci pe valori evreieşti. Valori detestate nu tocmai întâmplător de toate formele de tiranie, de dictatură şi de totalitarism.

Ci şi pentru că, în baza valorilor iudeo-creştine situate la temelia Europei, societatea deschisă, democraţia liberală şi statul de drept nu suportă pur şi simplu marginalizarea vreunui grup etnic sau religios şi cu atât mai puţin prigonirea lui şi nu pot admite ura etnică, religioasă şi rasială, fără să accepte propria disoluţie. Cea promovată cot la cot de terorismul islamist, ca şi de anti-occidentalismul însoţind ideologic imperialismul rusesc.

Europa oficială se arată hotărâtă să combată ferm ura faţă de evrei. E bine. Dar problema nu se va rezolva în veci pururi doar cu demersuri poliţieneşti, legislative şi judiciare mai ferme, oricât de dezirabile sunt ele. E vorba de un fenomen parţial extrem de vechi, în fapt pre-creştin, cu valenţe foarte noi, post-sioniste, a cărui combatere eficientă va reclama, în mod cert, o abordare nouă, inteligentă, sistematică şi comprehensivă.

La baza ei va trebui să se afle înţelegerea faptului că ura faţă de evrei trebuie contracarată pe toată suprafaţa ei, utilizându-se întreaga experienţă acumulată în domeniu. În acest context e bine să se amintească de ce dictatorii nu se au niciodată bine cu iudaismul. E util să se evoce bunăoară, aşa cum a făcut ministrul german al justiţiei, că „orice formă de antisemitism e un atac asupra valorilor noastre fundamentale”. Deci, implicit, asupra democraţiei, a libertăţii şi a statului de drept.

Dar nu e defel suficient. Important ar fi să se revizuiască şi atitudinea elitelor occidentale faţă de statul evreu, faţă de ideea statelor naţionale, considerată caducă nu doar în mediile de stânga europene.

În siajul erorilor Hannei Arendt, ivite manifest în dialogul ei cu Gershom Scholem, aceste elite au cotizat din plin, în ultima sută de ani, la iluzia potrivit căreia ne-am afla chipurile, irevocabil, într-o eră post-naţională, iar orice patriotism ar fi o formă de colectivism şi de naţionalism rău, iremediabil învechit. Această himeră a sporit, în special în Europa apuseană, un scepticism de rău augur faţă de efortul unor mişcări de redeşteptare naţională, de tipul sionismului şi, în genere, faţă de Israel şi măsurile de autoapărare ale statului evreu, alimentând şi încurajând fatal deopotrivă populisme diverse, precum şi noile forme de antisemitism.

Petre M. Iancu

Un gând despre “Petre M. Iancu: Europa, Rusia, terorismul şi antisemitismul

  1. Imi permit sa avansez ideea ca evreii au fost un fel de „turnesol” pentru societatea romaneasca. Cand Romania a avut prosperitate, si numarul evreilor a fost mare. La fiecare inceput de criza social-economica, evreii au inceput sa paraseaca Romania. Am curajul sa afirm, cu riscurile de rigoare, ca decat sa se intoarca, romii, mai bine sa se intoarca evreii. Eu cred ca daca vin evreii ei vor initia afaceri pe care romanii de rand se abtin sa le demareze, si vor avea nevoie si de forta de munca, si atunci romanii harnici, care au plecat sa munceasca se vor intoarce la familiile lor. Si Romania nu va avea decat de castigat.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.