Petre M. Iancu: Turcia, NATO şi Orientul Mijlociu la răscruce

    Print Friendly, PDF & Email

    Toropiţi pesemne de căldură, mulţi analişti şi formatori de opinie îşi cultivă moleşeala şi-şi prelungesc somnolenţa, ignorând vulcanul evenimentelor cruciale stând să erupă în inima şi-n flancul răsăritean al NATO.

    Patrulă turcească în provincia Sirnak

    În cauză sunt lupta împotriva terorismului musulman de tip ‘statul islamic’ (SI) şi raidurile anti-kurde ale forţelor armate ale regimului islamist de la Ankara. Mai e vorba, simultan, de tăcerea vinovată a alianţei nordatlantice. O alianţă care, grevată de incompetenţe şi erori strategice ivite la Washington, ca şi de manifestarea unor contradicţii interne, asistă neputincioasă cum Turcia, stat membru al NATO, plasează occidentul în postura imorală şi stupidă de a-şi trăda cei mai preţioşi aliaţi anti-SI.

    Pe moment, Turcia stăruie ca alianţa să-i fie alături, deşi Ankara a pus unilateral, pe butuci, armistiţiul cu PKK şi bombardează viguros poziţiile acestei forţe rebele, independentiste, de sorginte marxistă, considerată teroristă deopotrivă la Ankara şi în statele occidentale. Atacurile asupra acestei organizaţii (urmate de ripostele ei teroriste) au loc deşi kurzii, cu tot cu gruparea lor din stânga radicală, reprezintă singura forţă terestră care se opune de o bună bucată de vreme, cu succes, barbariei fără egal, de la nazişti încoace, a terorismului de epocă de piatră practicat de ‘statul islamic’.

    Din unghiul Ankarei, care insistă că ar ataca totodată şi poziţiile SI, chestiunea ar fi simplă. Turcia, susţin demnitarii islamişti din subordinea preşedintelui Erdogan, ar „combate” pur şi simplu „terorismul”, cu care nu se poate negocia, Ankara fiind, ca atare, la fel de îndreptăţită să aspire la solidaritatea NATO ca America după mega-atentatele de la nine/eleven.

    Unii din aliaţii occidentali ai Turciei se arată, fireşte, consternaţi. Prin vocea şefului diplomaţiei germane, Frank Walter Steinmeier, Berlinul a lansat un apel cerând Turciei să relanseze procesul de pace cu minoritatea kurdă şi să repare punţile distruse de atacurile mutuale.

    Germania e scandalizată (dar ezită să adopte poziţii foarte ferme spre a nu adânci clivajul din NATO) nu doar pentru că Turcia, în mod evident, n-a fost atacată de kurzi precum America de teroriştii al Quaidei, în 2001. Ci şi pentru că înţelege că, lovindu-se în kurzi, se slăbeşte decisiv frontul anti-‘stat islamic’, o grupare teroristă despre care, nu fără temei, s-a reliefat că a beneficiat timp îndelungat de toleranţa, dacă nu şi de complicitatea activă a islamiştilor suniţi de la conducerea turcă. Cei din urmă, de pildă, au permeabilizat ani la rând frontiera turco-siriană, spre a permite scurgerea de combatanţi şi de armament spre extremişti islamişti ai SI luptând împotriva regimului Assad.

    Cu toate acestea, kurzii au reuşit să ţină piept, cu ajutorul unor raiduri ale aviaţiei americane, ofensivelor repetate lansate de forţele genocidale ale califatului, conduse de liderul terorist al Bagdadi. Kurzii au salvat bunăoară Kobane, în timp ce puterile occidentale au refuzat să disloce trupe terestre contra ucigaşilor în masă din SI. Totuşi, kurzii şi-au asumat misiunea de a-i combate sistematic pe terorişti, nu doar cu ajutorul compatrioţilor lor nordirakieni moderaţi, din subordinea unor Barzani şi Talabani, ci şi cu sprijinul unor forţe din componenţa cărora face parte şi PKK.

    Dar n-are oare Ankara tot dreptul să zdrobească această formaţiune , al cărei lider zace de ani de zile în puşcărie, în Turcia, de vreme ce PKK e cotată şi în vest ca una teroristă? În complicata ecuaţie orientală, ar părea că Turcia ar avea acest drept. În realitate, priorităţile turceşti sunt şui, imorale şi, din unghi occidental, contraproductive. Gradul de pericol al marxiştilor kurzi e, cât se poate de vădit, foarte redus. E net mai redus, în orice caz, pentru omenirea civilizată, decât ameninţarea acută reprezentată de fanatismul descătuşat al teroriştilor pseudo-califatului, care răstignesc, decapitează, ard de vii şi îneacă în serie oameni, doar pentru că sunt creştini, yezizi, şiiţi, ori musulmani suniţi moderaţi.

    Că Turcia are alte priorităţi se înţelege nu atât din pretextul semioficial al ofensivei antikurde a guvernului de la Ankara, în speţă combaterea oricăror tentative de edificare a unui stat kurd, cât din alte date politice interne ale regimului Erdogan.

    Acuzat masiv de corupţie şi de islamizare a ţării, acest regim autoritar, perfect compatibil cu al Rusiei, a îngropat statul de drept. În revanşă, la ultimele alegeri, executivul islamist de la Ankara şi-a văzut puterea limitată de electorat. Speriată de islamişti, de progresiva dezagregare a statului laic şi de măsurile antidemocratice ale regimului Erdogan, o parte substanţială a naţiunii turce se raliase unui partid al opoziţiei moderate, HDP, în ciuda originii kurde a fondatorilor şi liderilor săi.

    În reacţie, atacurile anti-kurde şi anti HDP par a reprezenta nu doar o tentativă a lui Erdogan, prietenul şi apropiatul ideologic al unor politicieni cu accese patriotarde în genul Putin şi Ponta, de a-şi reapropia cercurile naţionaliste ale electoratului, ci şi de a destructura opoziţia. Regimul islamist nădăjduieşte, să-şi recapete astfel, în probabilele alegeri anticipate, puterea absolută pierdută în ultimul scrutin.
    Din păcate, miza chestiunii, enormă, depăşeşte categoric interesele politice interne ale regimului Erdogan. O întrece şi pe ale actorilor kurzi ai acestui conflict. În fine, în joc nu e doar combaterea SI, un factor cheie în viitoarea configuraţie a Orientului Apropiat.

    În stare critică e însăşi coeziunea şi, prin urmare, viitorul pactului nord-atlantic, o alianţă jucată pe degete şi profund dezbinată de volta turcească. Întru amplificarea tensiunilor şi agravarea fără precedent a situaţiei, toate acestea se petrec într-un moment în care raporturile transatlantice, şi mai cu seamă esenţialele relaţii germano-americane, traversează o criză adâncă, iar democraţiile se văd expuse unor susţinute şi masive agresiuni din interior şi exterior.

    Mai mult decât oricând ar fi nevoie de o strategie apuseană coerentă şi eficientă. Rămâne de văzut dacă SUA şi aliaţii ei vor reuşi s-o elaboreze şi s-o aplice în timp util, înainte ca incendiul din Orientul Mijlociu să nu mai poată fi îngrădit, iar alianţa să se destrame.

    Petre M. Iancu

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.